Dreptate, onoare Şi dramă

in Lecturi la lumina ceaiului

Duelurile (1)

Cezar n-avea chef să moară
Deşi duelul este oarecum legat de război, iar Antichitatea s-a caracterizat printr-o permanentă stare de agresiune, în mod paradoxal, în această perioadă duelul nu a fost practicat. Termenul, de etimologie latină (duo – doi, bellum – război, luptă), cît se poate de precis de altfel, arătă că anticii cunoşteau acest gen de confruntare, care, însă, nu intra în obiceiul vremurilor. Cele cîteva întîmplări relatate de istorie, dar mai ales de mitologie, par simple accidente, care sînt, în general, legate de acţiunile războinice şi apar ca episoade ale acestora. Astfel s-ar putea considera ca un prim duel înfruntarea biblică între David şi Goliat.
Homer, în faimoasele sale epopei, nu ne relatează decît un singur eveniment, care ar putea fi interpretat drept duel. Este vorba de încleştarea dintre Achille şi Hector în faţa porţilor Troiei. Aceasta se integrează, însă, în cursul războiului. De remarcat că Ulise, la întoarcere, deşi trece prin cele mai neobişnuite întîmplări, nu va avea parte de nici un duel. De altfel, grecii, plini de imaginaţie în ceea ce priveşte mitologia, povestesc despre cele mai teribile înfruntări, dar nici una nu seamănă cu ceea ce s-ar putea numi duel. Ei înşişi sînt foarte blajini şi preferă să se bată în cuvinte, în Agora, decît să încrucişeze săbiile. La popoarele asiatice, aproape că nu se cunoaşte duelul şi acestea nu-l vor practica nici în timpurile feudale sau moderne. Codul lui Hammurabi, scris, probabil, în jurul anului 1760
î. Chr., care este cît se poate de amănunţit în ceea ce priveşte pedepsele şi clasificarea socială, nu prevedea în nici o împrejurare duelul. Izvoarele asiatice, cîte s-au păstrat, deşi conţinînd informaţii detailate despre diverse cutume, unele extrem de sîrgeroase, nu pomenesc niciodată duelurile. Un bun cunoscător al Antichităţii cum era Herodot nu lasă nici el vreo mărturie în acest sens. Lumea nebarbară greco-romană, deşi în cunoştinţă de cauză asupra duelului, îl evită fără orgolii. Generalul atenian Temistocle, ameninţat cu bastonul de către Euribiades, căpetenia flotei greceşti, nu-l provoacă la duel. Îi spune: „Loveşte-mă, dar ascultă-mă“. Omul politic roman Gaius Marius nu va da curs provocării unui comandant teuton, iar Caecilius Metellus Pius va respinge oferta lui Quintus Sertorius. Însuşi Cezar, provocat de Marcus Antonius, îi va răspunde fără vanitate că „nu era sătul de viaţă spre a şi-o ridica în acest mod“. În afara războaielor, nici galii, nici tracii nu vor practica duelurile.
pag-12-1
Judecata lui Dumnezeu
Cei care vor introduce în Europa, în zorii epocii feudale, practica duelului vor fi germanii. Izvorît din datinile acestor neamuri, duelul a avut mai întîi un caracter judiciar şi a găsit un teren prielnic de afirmare datorită moralei creştine. Însuşi Sfîntul Augustin afirma, într-o epistolă, „în timpul luptei, cerul e deschis şi apără partea care are dreptate“. Pe la anul 501, regele Gundibald al burgunzilor chiar statornicea prin lege acest fel de judecată. Cele două părţi erau obligate la depunerea jurămîntului, de aici rezultînd inevitabil faptul că una dintre ele era sperjură. Acuzaţia era însoţită de depunerea unui gaj – de obicei, o mănuşă – pe care cel provocat trebuia să o ridice, semn că acceptă lupta. Adevărul ieşea la iveală pe calea armelor, vinovat fiind considerat învinsul. Biserica venea să întărească această regulă – învinsului i se atribuia pedeapsa dată de Dumnezeu şi i se refuza chiar înmormîntarea. Brantôme ne oferă o mărturie exactă a mentalităţii epocii: „Acela care a fost omorît în duelurile sau luptele judiciare nu era primit de biserică spre a fi îngropat“. Şi ecleziaştii susţineau că învingerea lui era o sentinţă a cerului, şi că el fusese răpus prin voinţa lui Dumnezeu, fiindcă pricina lui era nedreaptă. De asemenea, averea învinsului era confiscată, din care, mai tîrziu, o mare parte îşi însuşea regele. Legiuirile juridice stabileau şi modul de desfăşurare a duelului. Printr-un edict al lui Filip le Bel (cel Frumos), din 1306, arena în care urma să aibă loc duelul avea 80 de paşi în lungime şi 40 în lăţime, fiind prevăzută cu gard şi tribune pentru spectatori. Uneori, la judecată participa chiar regele, însoţit de întreaga Curte. Pentru înfruntări mai puţin importante, la Paris existau destule terenuri de închiriat, şi pentru că afacerea se dovedea destul de rentabilă, Biserica însăşi nu s-a sfiit să amenajeze mai multe arene. În ziua respectivă, cei doi adversari se îndreptau spre cîmpul de luptă călare, cu viziera ridicată, însoţiţi de paji şi scutieri care le duceau armele. „Reclamantul sosea pe la prînz, iar «pîrîtul», în jurul orei trei“. Cine sfida această regulă era descalificat şi se apela la judecata civilă. După intrarea adversarilor în arenă, un herald îi invita pe spectatori să se aşeze, precizînd că „nimeni nu trebuie să vorbească, să facă semne, să tuşească, să scuipe, să strige“. Era interzis oricărei persoane să pătrundă în arenă fără aprobarea arbitrilor. Adversarii erau obligaţi să jure pe cauza lor, să declare că nu posedă ierburi, talismane sau alte formule magice. În Germania, adversarii păstrau un moment de reculegere la capetele unui sicriu. Le semnalul „Faceţi-vă datoria“, stindardele erau aruncate în arenă, semn că lupta era ireversibilă, iar comanda „Lăsaţi-i să înceapă“ însemna angajarea ei. Dacă unul dintre adversari cerea încetarea luptei, aceasta se putea opri şi începeau tratativele. În cazul eşuării acestora, disputa se relua din poziţia în care se oprise. Cînd asista şi regele, el putea decide încetarea ostilităţilor, prin aruncarea sceptrului în arenă. Lupta se termina cînd una dintre părţi îşi recunoştea vina, era scoasă din arenă sau nu mai putea riposta. Învinsul, chiar dacă rămînea în viaţă, după luptă era, de obicei, executat.
În ciuda riscului enorm de a pierde într-o astfel de judecată totul, însăşi viaţa, gîndirea mistică a omului feudal era convinsă de justeţea acestui mod radical de rezolvare a diferendelor. Insuficienţa sistemului juridic, arbitrariul judecătorilor, favoritismul a făcut ca duelul judiciar să capete o mare popularitate. Recurgeau la acest procedeu capetele încoronate, nobilii, feţele bisericeşti şi chiar oamenii de rînd, dar liberi. În 1108, Ludovic al Vl-lea al Franţei a îngăduit lupta judiciară pentru şerbii de pe domeniile sale. Alţi feudali i-au urmat exemplul. Bătrînii, femeile, călugării nu erau obligaţi să dea curs provocării, dar dacă o acceptau, puteau apela la un „campion“ (un luptător profesionist) care să-i reprezinte. În caz de înfrîngere, campionul suporta acelaşi tratament ca şi persoana a cărei cauză nedreaptă o susţinuse: amenzi, mutilări sau execuţia. Diferenţele de clasă se menţineau şi aici. Un nobil nu era obligat să primească provocarea unui om simplu. Dacă, totuşi, o primea, lupta călare, cu întregul echipament, iar celălalt îl înfrunta, pe jos, cu bîta. În cazul în care un nobil provoca un om simplu, acesta trebuia să lupte în cămaşă, cu mîinile goale.
Victime, erori, hazard şl cruzime
Deşi în epocă au existat oameni care să-şi dea seama de absurditatea unor astfel de rezolvări ale litigiilor, opoziţia lor a fost palidă şi inconsecventă. În Secolul al VlII-lea, regele longobarzilor, Liutprand, recunoştea: „Nu sîntem siguri de judecata lui Dumnezeu şi am auzit că oameni nevinovaţi au pierit apărînd o cauză justă, dar acest obicei este atît de vechi la longobarzi, încît nu-l putem schimba, cu toată impietatea lui“. Carol cel Mare încerca să stăvilească vărsarea de sînge între supuşii săi, recomandînd tratativele, dar tot el era de părere că, în locul unui jurămînt fals, e preferabilă lupta. Înainte de perioada cruciadelor, regii şi episcopii apelau la „campioni“ pentru rezolvarea neînţelegerilor. În 1028, împăratul Cenrad acorda episcopului de Novarra privilegiul de a ieşi „pe cîmp“. Papa Martin al IV-lea (1210-1285) rostea excomunicarea pentru cine refuza un duel, iar Papa
Nicolae I considera duelul „o luptă legitimă“. În Anglia, în Secolul al Xl-lea, un duel judiciar avea ca pricină coroana regatului. Regele Edmund al II-lea (zis şi Braţ de Fier) şi prinţul danez Knut cel Mare apelează la „judecata lui Dumnezeu“ în faţa armatelor sleite de puteri. Epuizaţi, cei doi combatanţi sfîrşesc prin împărţirea regatului. Totuşi, pe măsura trecerii timpului, capetele încoronate sînt din ce în ce mai puţin dispuse să-şi vadă supuşii măcelărindu-se în arenă, în loc să lupte în războaie. În Secolul al XlII-lea, Ludovic cel Sfînt legiferează abolirea gajului, legiuire care nu se prea respectă. În secolul următor, Filip le Bel restrînge duelul judiciar numai la pricinile de crimă şi înaltă trădare, cînd probele erau insuficiente. Totodată el stabileşte interzicerea angajării „campionilor“. Însăşi papalitatea, speriată de valul de sînge, preferă să-şi păstreze credincioşii pentru misiunea sfîntă a Cruciadelor, condamnînd duelul. El este înfierat în Sinodul de la Paris şi în Conciliul de la Lateran, în 1215. În 1385, un duel judiciar zguduie opinia publică din Paris, determinînd Parlamentul să ia măsuri. Subiectul îl constituie afacerea Carrouge-Le Gris, care demonstrează „indiferenţa“ lui Dumnezeu. Soţia lui Jean de Carrouge îl acuza pe Jacques Le Gris că ar fi pătruns într-o noapte mascat în castelul ei şi, dîndu-se drept soţul care trebuia să se întoarcă, a necinstit-o. Le Gris a negat vehement asemenea faptă, iar Parlamentul a decis ca el să lupte în duel cu soţul ultragiat. Cei doi gentilomi s-au întîlnit în spatele bisericii Saint-Martin, de faţă fiind regele Carol al Vl-lea şi întreaga Curte. Considerat criminal, Le Gris a fost învins şi spînzurat chiar pe cîmpul de luptă. Mai tîrziu, un răufăcător notoriu a mărturisit, la spovedanie, printre alte crime, şi violul doamnei de Carrouge. Din cauza acestui eveniment care a făcut mare vîlvă, Parlamentul din Paris a elaborat un edict, interzicînd orice duel judiciar. Totuşi, Parlamentele provinciale l-au mai menţinut încă o vreme ca pe un privilegiu. Cam din aceeaşi epocă, Prosper de Barrante ne relatează un duel judiciar între doi oameni simpli, care nu aveau dreptul la arme: „Îndată ce fu dat semnalul, Mahiot Coquel, care era mai mic şi mai slab decît adversarul său, se aplecă şi adună o mînă de nisip, pe care o aruncă în ochii duşmanului. Jacotin fu un moment tulburat şi primi o lovitură zdravănă de ciomag în obraz. Dar, reluîndu-şi curajul, se repezi asupra lui Mahiot, îl luă în braţe, îl trînti la pămînt, îi puse genunchiul pe stomac, îi băgă bîta în ochi în faţa asistenţei pline de oroare şi, în urmă, îl ucise cu bîta. Mahiot fu jelit în oraş, totuşi, fu tîrît în afara cîmpului de luptă şi spînzurat de un stîlp“. O astfel de cutumă odioasă se menţine în Anglia pînă în Secolul al XlX-lea. În mediul rural, cel acuzat de omor putea să-şi dovedească nevinovăţia printr-o luptă pe viaţă şi pe moarte cu un adversar hotărît de căpetenia satului. Legea s-a abrogat în 1817, în procesul Thornton, cînd reprezentantul obştii, nefiind sigur că puterea lui va hotărî dreptatea, s-a retras de pe teren. Astfel, deşi duelul hotărît de instanţe cade în desuetudine, duelul ca practică se menţine vreme îndelungată, ba chiar sfidează sau eludează justiţia.
pag-13-1
Blazonul se spăla cu sînge
Scoaterea duelului în afara legilor nu a împiedicat practicarea lui şi nici nu i-a scăzut popularitatea. Pe de o parte, nobilii nu voiau să se supună justiţiei ordinare, adică unui simplu magistrat cu pană de gîscă, judecata implicînd şi egalitatea persoanelor. Pe de alta, regele, ajungînd destul de puternic, răpeşte dreptul seniorilor de a-i judeca pe alţii şi chiar de aşi face singuri dreptate, iar aceştia, în virtutea unei vechi mentalităţi feudale, se comportă sfidînd orice autoritate tutelară. Motivele îşi pierd consistenţa şi nici nu mai este nevoie să existe un vinovat. Întreaga nobilime suferă de susceptibilitate, iar acurateţea blazonului se întreţine cu sînge. O privire, un gest cît de mărunt, cea mai minusculă încălcare a etichetei, o aluzie vagă devin motive de duel şi nimeni nu refuză să se bată. Duelul se transformă într-o modă sîngeroasă, într-o încercare disperată de a fi „sans peur et sans reproche“ („fără frică şi fără reporş“) sau chiar de a muri. Duelul devine un fel de igienă a purităţii nobiliare. Capetele încoronate, fiind aleşii Domnului, sînt cam invidioase pe faima unor cavaleri şi dacă, pe de o parte, încearcă să frîneze aceste tendinţe, pe de alta, se lansează chiar ele în luptă sau calcă, cu bună ştiinţă, legile în picioare. În 1402, în plin război de 100 de ani, ducele d’Orleans, fratele regelui Franţei, se adresează cu aceste cuvinte regelui Henric al Angliei: „Împins de tinereţea mea, care stîrneşte în mine dorinţa de a căuta onoarea şi bunul renume, gîndindu-mă că e timpul să încep meşteşugul armelor, cred că nu pot face acest lucru în mod mai onorabil decît întîlnindu-mă cu voi, într-o zi şi într-un loc determinat, însoţit de 100 de cavaleri şi scutieri de nume şi de arme, neprihăniţi şi toţi gentilomi, pentru a ne lupta…“. Cum Henric al IV-lea refuză provocarea, în corespondenţa care urmează, cei doi principi îşi aruncă cele mai grele invective de laş, mincinos, incorect etc. Supuşii lor au, însă, mai puţine prejudecăţi. Cavalerul Gauvin de Caille lansează aceste cuvinte spre tabăra engleză: „Se află, oare, printre voi un gentilom care, din amor pentru o doamnă pe care o iubeşte, doreşte să lupte în duel cu mine? Să vedem dacă este cineva dintre voi care este amorezat“. La care, baronul de Fitzwalter îi răspunde: „Veţi găsi aici omul pe care-l căutaţi“. Desigur, nu era vorba de o anume doamnă, ci de simplul fapt de a fi îndrăgostit, pretext suficient de a-i face pe cei doi să încrucişeze spadele. De altfel, motivele devin din ce în ce mai bizare. Contele Isle de Marivaux, extrem de afectat de moartea suveranului său, aruncă o sfidare, provocînd la duel pe oricine ar vrea să se prezinte. Un conte de Marolles primeşte provocarea şi îl ucide. Baronul de Gensac, luptînd cu doi adversari deodată, şi întrebat de ce acceptă o luptă inegală, a răspuns că vrea să ajungă neapărat într-o cronică. În Secolul al XVII-lea, renumitul Cyrano de Bergerac se bătea în duel cu aceia care-l priveau, pe motiv că îl sfidează şi cu aceia care nu-l priveau, pe motiv că îl dispreţuiesc. Cronicarul de Villepin afirma: „Nu se poate să existe un nume ilustru între gentilomii Curţii Franţei în veacul al XVI-lea, care să nu fie legat de una sau mai multe istorii de duel“. Iar Montaigne, cu spiritul său ascuţit, făcea următoarea remarcă: „Puneţi trei francezi în deşertul Libiei şi nu vor trăi o lună fără să se certe şi să se zgîrie“.
pag-12-3
Pe vremea lui Henric al IV-lea, anual, în Franţa, cîte 800 de gentilomi mureau cu spada în mînă. Îngrijorat, regele a dat, în 1599, un edict care stipula ca orice afacere între seniori să fie adusă „înaintea judecătoriilor obişnuite. În caz contrar, se va acorda pedeapsa pentru crima de lezmajestate, prin confisacarea corpului şi a bunurilor, atît a celor vii, cît şi a celor morţi“. Deşi edictul este întărit prin două decrete ulterioare, regele, în aceeaşi perioadă, acordă peste 7.000 de scrisori de graţiere. Bunul rege nu dădea nici el exemple prea strălucite. La o aluzie veninoasă a ducelui de Guise asupra favoritului său, Bassompierre, monarhul acceptă duelul dintre cei doi. Deznodămîntul ni-l povesteşte chiar Bassompierre: „După prima lovitură, toate intestinele mi-au ieşit din pîntec şi au căzut în partea dreaptă a încălţărilor mele. Regele, contabilii şi toţi marii curteni erau acolo, cei mai mulţi plîngînd, nesperînd că aş mai putea trăi un ceas“. Dorinţa de a se duela este atît de mare, încît martorii nu se mai mulţumesc să asiste pasivi la confruntare, şi încrucişează şi ei spadele. Duelurile se transformă în mici bătălii urbane, dintre care, cel mai adesea, în urma unei ipotetice ofense, jumătate din combatanţi rămîn pe cîmp. Mania face adevărate ravagii şi nimeni nu-i poate împiedica pe duelişti să se înfrunte. Astfel, pe vremea lui Carol al IX-lea, a izbucnit o ceartă între doi gentilomi. Martorii care i-au văzut au sărit să-i despartă. Dueliştii au reuşit să se retragă şi, închiriind o luntre, au plătit bine barcagiul pentru a nu fi ajunşi din urmă. Coborînd pe celălalt mal, ei s-au înţeles imediat: „Să luptăm repede, fiindcă aceşti domni vor să ne despartă“. Din patru lovituri, s-au terminat reciproc.
pag-13-2
„O modă odioasă şi barbară“
Cifra de 8.000 de oameni, cîţi pieriseră în dueluri pe vremea lui Henric al IV-lea, reprezenta o armată destul de puternică pentru acele timpuri. Ludovic al XIII-lea, angrenat în războiul de 30 de ani, a luat măsuri drastice pentru curmarea duelurilor. În 1613, Alexandre de Guise oprea trăsura baronului de Luz, provocîndu-l la duel. Era o vendetta tîrzie a faptului că baronul asistase la uciderea ducelui de Guise, din ordinul regelui, fiul acestuia dorind acum să-şi plătească poliţa. Lupta a fost foarte scurtă, terminată prin rănirea mortală a baronului de Luz. Nu peste mult timp, Alexandre de Guise a primit o provocare din partea fiului baronului. Duelul s-a desfăşurat la marginea oraşului şi, după cum povesteşte o publicaţie contemporană, „Cavalerul de Guise a ieşit bine dintr-o luptă atît de sîngeroasă, în care a avut trei răni, lăsîndu-şi adversarul mort la locul întîlnirii“. Aventura lui de Guise a fost, poate, printre ultimele rămase nepedepsite. În 1627, însă, un alt cavaler celebru, François de Montmorency avea, la 27 de ani, 22 de dueluri la activ şi fusese condamnat în contumacie. El nu a ezitat să-şi încrucişeze spada în chiar mijlocul Parisului, în Place Royale, cu baronul de Beuvron şi martorii săi. Prins de oamenii regelui, Montmorency a fost, a doua zi, executat, casa demolată, iar averea confiscată. Singura favoare a fost aceea a decapitării, execuţie rezervată numai nobililor. Acţiunea, menită să intimideze, a avut un efect considerabil şi duelurile au intrat într-o perioadă de recul. Pe la 1651, „mai mulţi gentilomi, foarte cunoscuţi atît prin numele ilustre ale familiilor lor, cît şi prin dovezile de curaj pe care le-au arătat în diferite ocazii“, se angajau să nu se dueleze. În timpul lui Ludovic al XlV-lea, duelul a fost o raritate. Moda trece în Anglia, unde a lăsat destule victime. Mare vîlvă a făcut un duel rămas celebru între ducele de Buckingham şi lordul Shrewsbury. Acesta din urmă, descoperind relaţia soţiei cu ducele, l-a provocat la duel. La înfruntare, lady Shrewsbury a asistat deghizată în paj şi, după moartea soţului, şi-a petrecut noaptea cu învingătorul. Totuşi, duelurile au avut o priză mai mică în Anglia, iar revoluţia a frînat extinderea acestei practici. Generalul Ireton, ginerele lui Cromwell, a refuzat provocarea lordului Holes. Acesta l-a apucat de nas în plin Parlament, sfidîndu-l cu următoarele cuvinte: „Conştiinţa ta ar trebui să te împiedice să comiţi greşeli, de vreme ce nu îţi îngăduie să le repari“. Deşi ofensa era deosebit de gravă, Ireton a rămas neclintit. Burghezii din Londra, mult mai obişnuiţi cu mînuirea cifrelor de afaceri, puteau să refuze un duel „din cauza educaţiei şi a ocupaţiilor lor cu totul străine mînuirii armelor“. De asemenea, pairii „Angliei nu erau obligaţi să răspundă la provocări de duel, din cauza înaltei lor funcţii“. În Secolul Luminilor, voci autorizate au condamnat duelul. Rousseau îl considera „o modă odioasă şi barbară“, iar Voltaire credea că este „una din crimele cele mai funeste ale geniului omenesc“. Un secol mai tîrziu, Molânes aprecia duelul ca „un obicei absurd, antisocial şi odios“, iar italianul Bernini îl clasifica drept superstiţie. Aristocraţia se mai crampona de această datină, împărtăşind conceptele baronului Walsh: „Duelul, deplorabil sub atîtea puncte de vedere, a fost cel puţin folositor epocii noastre pentru că el a fost singurul care a prezervat civilizaţia noastră de această revărsare de grosolănie, sub care revoluţia şi confuzia rangurilor ameninţă să o înece“. În schimb, un filosof elitist de talia lui Schopenhauer era de cu totul altă părere: „În realitate, o lovitură este o lovitură şi nimic mai mult, pe care o poate da mai tare un cal sau un măgar“. Justiţia a şovăit multă vreme în a aprecia gravitatea duelului, tratîndu-l cu îngăduinţă. În 1837, magistratul Dupuy, preşedinte al Curţii de Casaţie, este provocat la duel de un bătrîn mareşal. Dupuy este destul de abil să deschidă o campanie de presă şi să-şi impună punctul de vedere. Duelul devine delict de drept comun şi este pedepsit ca atare. În anul următor, în Franţa, numărul morţilor prin duel scade de la 27 la 5. Deşi majoritatea ţărilor europene îşi însuşesc această viziune asupra duelului, aplicarea legii este destul de timidă, inconsecventă şi precară.

(va urma)
IULIAN COSTANDACHE

COMENTARII DE LA CITITORI