Drumul oaselor

in Lecturi la lumina ceaiului

 

În regim de breaking news (de cînd cu americanizarea pe linie, noi nu mai avem „ştiri de ultimă oră”, şi, de la vînzătorul de gogonele, pînă la microfonul Parlamentului, vorbim mai bine engleza decît româna), televiziunile au anunţat că poetul Laurian Stănchescu îl va acţiona în judecată pe Victor Ponta. De ce? Fiindcă, în calitate de prim-ministru, n-a făcut tot ceea ce era necesar pentru ca osemintele artistului-unicat Constantin Brâncuşi să fie aduse în ţară!
Desigur, dreptul la petiţie al cetăţeanului este garantat prin Constituţie, oricine putînd chema pe oricine în faţa Instanţei, pe motiv de orice. Ca dovadă, şi juna Elena Udrea a avut dreptul să o dea în judecată pe ma’mare Tatoiu. După cum, pe motiv că, în 1877, un strămoş de-al meu a fost primul fotoreporter de război din lume, alţi doi au luptat la Mărăşeşti, iar alţi trei la Cotul Donului, şi mie mi-ar permite legea să dau în judecată Statul, revendicînd Arcul de Triumf. Acţiune care, dacă Traian Băsescu va candida şi va fi reales primar al Bucureştilor (cum am aflat din alt breaking news că intenţionează), n-ar fi exclus să se bucure de succesuri. La urma-urmei, un Arc de Triumf valorează mai mult decît Parcul Bordei sau Parcul IOR?… Poate simbolic, dar în materie de jancoté, ca să înţeleagă şi Bercea Mondialu’ despre ce vorbim, nu se compară! Cu toate acestea, procesul pe tema osemintelor lui Brâncuşi mă îndoiesc că ar avea vreo şansă, oricît de independentă ar fi Justiţia noastră, şi oricît de vînat ar fi acum Victor Ponta.
Nu-l suspectez pe dl. Stănchescu că ar face parte dintr-o asemenea conspiraţie. Nici că doreşte să-şi facă publicitate cu orice preţ. Şi, chiar dacă protestul său la bustul gol, ca şi privirea uşor răvăşită, m-au pus niţel pe gînduri, nu iau în seamă nici răutăcismele strecurate pe Internet: cum că, citez, ar avea ceva „la scufiţă”. Dimpotrivă, aşa, de la distanţă, mi se pare un om de cea mai bună credinţă, animat numai şi numai de simţăminte nobil-patriotice, dar care a avut ghinionul să nu se nască nici în cel mai potrivit loc, nici la momentul potrivit.
În plus, dumnealui n-a discutat personal cu oasele lui Brâncuşi, pentru a le întreba dacă ele sînt de acord cu migraţia asta postumă. Sincer, îi doresc s-o poată face cît mai încolo!… Doar dacă nu-şi deleagă atribuţiile, precum Ponta lui Oprea, către vreuna din ghicitoarele Oanei Zăvoranu. Dar şi aşa mă îndoiesc că ar obţine acceptul oaselor, din moment ce proprietarul lor a plecat pe jos din România, iar apoi n-a dat nici cel mai mic semn c-ar dori să revină printre conaţionalii care nu l-au preţuit după cum bine-merita.
Ar mai fi de abordat şi un alt aspect: oare rămăşiţelor imensului artist le-ar sta mai bine în cimitirul din Hobiţa, adică între mormintele lui nea Vasile şi ţaţa Lina, decît în Cimitirul Montparnasse, între Baudelaire şi Maupassant?… La doi paşi de capodopera „Sărutul”, pe care Brâncuşi a făcut-o la comanda părinţilor Tatianei Raşevskaia, prinţesa rusoaică sinucisă din dragoste… Dar a pune un asemenea subiect pe tapet, ar însemna să ajungem la un duel interminabil între acele păreri hăis-cea, care au înlocuit, de cîţiva ani, ideile pro-contra. Căci, după cum se vede cu ochiul liber la aceleaşi televiziuni, am ajuns o ţară de părerologi! Am înlocuit Daciada cu marea competiţie naţională Păreriada. Nu prea avem noi faptologi, dar de părerologi ne-am umplut, precum maidanezii de purici! Şi măcar de-am avea părerologi deştepţi, însă constatăm cu toţii cum, de-atîtea „animale politice” geniale şi de-atîţia campioni la datul că părerea, am ajuns la coada Europei şi nu ne vrea nimeni în Schengen!
Ideea domnului Stănchescu poate că va fi recompensată cumva, cîndva, undeva, dar în nici un caz cu Premiul de Originalitate. În 1977, imediat după acel nenorocit cutremur, Aristide Buhoiu, cu mine principal autor, a coordonat apariţia unei cărţi de mare tiraj, Secunde tragice, zile eroice. Am muncit din greu împreună, stăteam mai mult la el acasă decît la mine, sau în redacţia „Informaţiei Bucureştiului”, unde eram angajat. Pot spune că atunci ne-am apropiat, împărtăşindu-ne gînduri, proiecte… Aşadar, l-am cunoscut bine. Era un adevărat om de presă, despre care – cu toată dragostea, vorba lui Mircea Badea – îmi este, totuşi, imposibil să decid dacă a fost mai mare ziarist decît mare descurcăreţ, ori invers?… Nu mai are importanţă, s-a prescris! Aşadar, în acel an, Buhoiu convinsese autorităţile ca, în drumurile lui europene, să se oprească, la un moment dat, în Palermo. De unde, susţinea el, va repatria osemintele lui Nicolae Bălcescu (nu-i exclus ca şi din episodul respectiv să-i fi venit lui Eugen Barbu ideea celebrului scenariu de film „Drumul oaselor”). Intenţia lui Buhoiu m-a uluit, întrucît aflasem încă din clasa-ntîi că simbolul Revoluţiei române de la 1848 fusese aruncat în groapa comună a tuberculoşilor. Cu alte cuvinte, caută acul în carul cu fîn!
Buhoiu nu pleca singur, ci se ralia unei echipe a antropologului Cantemir Rişcuţia. Care chiar a ajuns la Palermo, unde chiar a analizat cam 2.000 de schelete. Muncă în zadar, fiindcă – avea să afle Rişcuţia – groapa lui Bălcescu nu era cea a tuberculoşilor, ci una a morţilor de holeră, în timpul unei groaznice epidemii. Drept care, zona respectivă fusese mai acoperită cu nisip şi var decît Cernobîlul şi mai secretizată decît răpirea ziariştilor în Irak!
Înainte de acest deznodămînt, l-am întrebat pe mai vîrstnicul meu amic Buhoiu cum va reuşi să identifice scheletul lui Bălcescu, dat fiind că, pe vremea aceea, ADN-ul încă nu deţinea credibilitatea, nici puterea deciziei absolute, ca acum. Iar apoi, chiar de s-ar fi apelat la testul ADN, de unde banii necesari analizării miilor de schelete, aruncate în groapa comună din Palermo?! La care, făcîndu-mi cu ochiul, Buhoiu mi-a dat un răspuns ce m-a înlemnit: ,,Păi, aduc şi eu un schelet oarecare. Să-mi dovedească tovarăşii că nu-i al lui Bălcescu!”. Am luat-o ca pe o glumă, tot sub forma asta v-am povestit-o şi eu, după 38 de ani.
Bineînţeles, Buhoiu n-a adus în ţară nici un schelet, mulţumindu-se cu „bălceştii”, deloc puţini la număr, pe care-i încasase ca diurnă de deplasare, deci, sub forma albastrelor hîrtii de 100 de lei, care aveau imprimate chipul marelui revoluţionar de la paşopt…
Fostul comentator Cristian Ţopescu dezvăluie un presupus dopaj, de acum 31 de ani, al fostului halterofil Nicu Vlad, pornind tot de la o discuţie între patru ochi. O simplă şuetă, între un ziarist în plină glorie şi un tînăr sportiv, în plină ascensiune, care avea o totală încredere în marele Ţopescu… În nici un caz, accentuez, un interviu, acceptat ca atare de interlocutor!
Îngăduiţi-mi să fiu şi eu niţel părerolog: Ţopescu, dintr-un motiv sau altul, a scăpat din plisc caşcavalul cu dopingul, exact cum scăpase şi Iohannis caşcavalul lui, Vreau guvernul meu! Cu o deosebire: caşcavalul prezidenţial a fost înşfăcat doar de părerologii politici de la noi, care, ce-i drept, i-au dat lui Iohannis să-i ajungă! Dar atît, şi nimic mai mult. Pe cînd, declaraţia plină de patriotism, şi de respect pentru marii noştri performeri (nu?), s-ar putea să fi fost înşfăcată de Federaţia Internaţională de Haltere, aflată la pîndă în blană de cumătră vulpe… Cu alte cuvinte, ,,meciul” s-ar putea să fie unul cu prelungiri, ba chiar să se ajungă la lovituri de la 11 metri!
Admiţînd că discuţia respectivă chiar ar fi avut loc, cum rămîne, însă, cu deontologia jurnalistului?! La viaţa mea, şi am martore 14 procese de presă, am scris de o sută de ori mai dur decît Ţopescu. Al cărui cel mai vehement articol, dacă-mi aduc bine aminte, a fost „Cîinele, prietenul calului”, sau ceva în genul ăsta… Dar niciodată nu mi-am permis să divulg un detaliu despre care interlocutorul, fie el şi duşman, să-mi fi spus: „Pe asta, uit-o!”. În secunda următoare, o uitam! De fapt, nici n-aveam ce să uit, fiindcă omul nu-mi spusese nimic… Or, acesta să fie „Fair-play-ul” fostului mare comentator?… „Fair-play”, culmea ironiei!, fiind titlul unei cărţi scrise de regretatul Virgil Ludu, dar semnată Cristian Ţopescu.
Nu ca o circumstanţă atenuantă, dar zic eu că merită reluat episodul pe care l-am scris deja în cartea Stand up comedy: în plină şedinţă a unei Comisii Parlamentare, al cărei membru era şi senatorul Ţopescu, ţinută prin luna aprilie, dumnealui îşi felicita cu glas tare, la telefonul mobil, cîţiva prieteni, cu prilejul… Anului Nou! Ceea ce l-a făcut pe un fost deputat să-l întrebe la finalul şedinţei: Cristiane, dragă, tu după ce calendar îi felicitai pe oamenii ăia? Pentru Anul Nou chinezesc, pentru cel malgaş, pentru cel din Insula Pago-Pago?…
Lăsînd însă glumiţele, vesele, triste, cum or fi ele, repet întrebarea: ce ne facem cu aspectul juridic al problemei?! Dacă, aidoma UCI – deci, aidoma forului internaţional al ciclismului, în cazul lui Lance Armstrong -, şi FIH îi va retrage lui Nicu Vlad toate titlurile şi medaliile?! Veţi spune că nu-i posibil, pe baza unei simple declaraţii. Şi da, şi nu…
Dacă luăm ca reper urletul din dubă al al lui Bercea Mondialu’, Am dat şpagă 2 milioane de dolari! E băgat şi Blaga în chestia asta!, fără ca organele în drept să se sesizeze, atunci, într-adevăr, poate că declaraţia lui Ţopescu nu va fi luată în seamă. Dar, dacă ne amintim că detronarea, precum şi blamarea publică a fabulosului Armstrong porniseră tot de la o simplă declaraţie, cea a fostului coechipier Landis, lucrurile nu mai par chiar atît de simple. Mai ales că, pe cale de consecinţă, cum ar zice juriştii, şi forurile noastre sportive ar fi nevoite să-i retragă lui Nicu Vlad renta viageră, dreptul de a mai lucra în domeniul sportului etc. etc…
Nicu Vlad, bineînţeles, a reacţionat prompt, anunţînd că îl va da în judecată pe Ţopescu. Iar dacă o va face, are infinit mai multe şanse să cîştige decît aş avea eu cu revendicarea Arcului de Triumf. Cît ar trebui să pretindă daune morale şi materiale? Nu-i o întrebare tocmai uşoară… Dacă avem în vedere milionul de euro pretins Isaurei de către Mircea Băsescu, pe motiv că i-a deteriorat grav imaginea, atunci ar trebui adăugate multe, foarte multe… mormane! Păi, ziceţi şi dvs., cine o are mai mare şi mai frumoasă – imaginea, la ea mă refer: un multiplu campion mondial şi olimpic, cu o viaţă personală ireproşabilă, sau unul pe care, dacă s-a băgat în troacă, l-au ronţăit godacii cu mustaţă cu tot?!
… Sînt convins, însă, că tărăşenia se va încheia amiabil, şi îngăduiţi-mi să devin nu numai părerolog, ci şi niţel Oracol. Ca atare, să vă prezint în avanpremieră întregul scenariu: Ţopescu va recunoaşte public că l-a confundat pe Nicu Vlad cu Lance Armstrong, ceea ce s-ar putea chiar să fie adevărul adevărat. După care, peste acest caz se va turna mai mult nisip şi var decît peste groapa din Palermo. Koneţ filma!
Aa, era să uit! Iar prin luna iunie a anului viitor (că, deh, vorba lui Cotabiţă, Trece vremea, şi n-o poţi opri!), Ţopescu îi va ura A Happy New Year! dragului lui confident Nicu Vlad…
SORIN SATMARI

COMENTARII DE LA CITITORI