Duel oratoric între pateticul Iorga şi cinicul Argetoianu

in Polemici, controverse

În urmă cu un secol, viaţa politică românească era cel puţin la fel de agitată şi tensionată ca şi cea de astăzi. Pentru exemplificare, merită povestit un incident parlamentar provocat de ministrul de Interne de atunci, Constantin Argetoianu, cu deputatul Nicolae Iorga. Este vorba de duelul oratoric dintre un cinic şi un patetic.
Totul s-a petrecut într-o zi de miercuri, 10 decembrie 1920, în timpul unei şedinţe de rutină a Adunării Deputaţilor, desfăşurată în incinta din Dealul Mitropoliei. Pe cînd preşedintele Camerei, Duiliu Zamfirescu, îndeplinea formele procedurale curente, deputatul Nicolae Iorga a cerut cuvîntul, spre a protesta împotriva măsurilor de cenzură impuse de guvernanţi. Profesorul relata cum fusese cenzurat ziarul său ,,Neamul Românesc”, în octombrie 1920; i se ridicase cenzura la deschiderea Parlamentului (15 noiembrie 1920), pentru ca, în urma declaraţiilor şefului Partidului Naţionalist Democrat în legătură cu atentatul de la Senat (8 octombrie 1920), organizat de grupul comunist terorist condus de Max Goldstein, cotidianul lui Iorga să fie din nou cenzurat.
Este drept că, în Cameră, N. Iorga veştejise odioasele crime de la Senat, numai că el strecurase şi o frază usturătoare la adresa factorilor răspunzători de ordinea publică: ,,Domnilor deputaţi, făcînd această declaraţie, adăugăm că noi înţelegem libertăţile publice cu o poliţie bună, nu cu o poliţie proastă fără libertăţile publice”. Din ,,Neamul Românesc” se cenzurează paragrafe întregi din articolul de fond al lui Iorga, între care această frază: „Cînd un guvern păcătos încearcă prin înşelăciune să răpească libertatea poporului, acum, după marea jertfă a războiului, fapte ca acestea de la Senat sînt un semn care trebuie să trezească conştiinţele oneste”. Aluzia era la guvernul condus de generalul Alexandru Averescu, în special la ministrul de Interne, Constantin Argetoianu.
În continuare, transcriem din stenograma şedinţei:
„În timpul cuvîntării d-lui N. Iorga, dl. C. Argetoianu, ministrul de Interne, loveşte cu pumnul în masă şi ţipă «Da! Da!» (adică bine a făcut că i-a cenzurat). Urmează zgomot, vociferări, vacarm în incinta Camerei.
Dl. C. Argetoianu, ministru de Interne: «D-lor deputaţi, oricît de mare ar fi răbdarea noastră, trebuie să mărturisesc că îmi stăpînesc cu greu indignarea. La întrebarea d-lui Iorga, de ce nu am pus la cenzură d-lui Al. Marghiloman, răspund: Dl. Marghiloman nu are pretenţia să vorbească în numele intelectualităţii româneşti; dacă dumneata, d-le Iorga, ai pretenţia aceasta, atunci dă-mi voie să vin nu cu pretenţia, ci cu realitatea pumnului meu şi să vi-l pun în gură. (Exclamaţii de «bravo!». Se naşte tumult)”.
N. Iorga a vrut să ia cuvîntul. S-a produs, însă, un zgomot infernal. Prezidentul Duiliu Zamfirescu a suspendat şedinţa pentru 10 minute. La reluare, deputatul N. Iorga a replicat cinicului ministru: „Sînteţi dintre cei care, pe baza a două rînduri scrise, trimiteţi pe cineva la spînzurătoare. Dacă ai talentul acesta natural, n-am ce-ţi face… Anumite calităţi ale discursului domnului ministru de Interne au lipsit, în aşa fel încît într-o Cameră din alt continent, unde culoarea feţei e mai întunecată ca a noastră, niciodată un ministru de Interne n-a vorbit în felul acesta. La ce mi-aţi spus dvs., eu nu am obiceiul de a răspunde, fiindcă la astfel de cuvinte, cu care ar trebui să mă deprind acum, şi la astfel de idei ar trebui idei ca acelea pe care le-am dispreţuit dintotdeauna…”.
De pe banca ministerială, C. Argetoianu a încercat să-şi scuze impulsivitatea, dar a rămas în ofensivă, cu noi atacuri la persoană:
„Domnilor, am început prin a vă spune că vorbeam sub impresia unei indignări, de aci violenţa de formă, pe care acum o regret. Fără să regret nimic, însă, din fondul celor ce am zis. (Vociferări). N-aş vroi să credeţi, domnilor, în tot cazul, că acea violenţă a putut fi produsă de un sentiment al meu faţă de dl. Iorga. Era mai mult un sentiment care rezultă din întreaga atmosferă a minorităţii din Cameră. Căci, domnilor, pe dl. Iorga nu-l luăm drept un revoluţionar serios… Dl. Iorga se joacă cu ideile revoluţionare, cum se joacă copiii cu lumînarea. Dar putem noi crede că poate fi o relaţie oarecare între o bombă, sau chiar numai un pistol de apă şi dl. Iorga? Este de ajuns să se uite autoritatea la dumnealui, ca să intre sub pămînt. Crede dl. Iorga, fiindcă îi curge din gură etern o panglică tricoloră, că este reprezentantul conştiinţei naţionale? Dar, domnilor, dl. Iorga n-a putut fi revoluţionar nici măcar în istorie, unde s-a mulţumit să fie protagonistul descrierilor celor mai banale… Dar libertăţile noastre publice, noi le vom apăra”.
Doi-trei deputaţi din minoritatea parlamentară au ripostat palid de la tribuna Camerei împotriva atitudinii în forţă, plină de duritate şi de sarcasm, a ministrului Argetoianu. Iorga însuşi a fost fulminant în replică, însă abia a doua zi. Cinismul brutal din prima zi al ministrului de Interne lovise în plin: pateticul Iorga fusese şocat şi, acuzînd lovitura, a articulat cîteva fraze, după care a amuţit. Se demonstra o dată în plus că, în oratorie, chiar patetismul cel mai pur şi mai vibrant putea fi concurat nu doar de maeştrii vorbelor de duh, ci şi de cinicii versatili.
Ultragiatul N. Iorga şi-a luat revanşa asupra „puncher”-ului C. Argetoianu destul de curînd, în aceeaşi sesiune parlamentară. Ceea ce nu înseamnă că cei doi nu au sfîrşit prin a-şi da mîna în 1923, prin a fuziona politiceşte în 1924, prin a forma împreună guvernul din 1931-1932 şi, evident, prin a se certa şi împăca din nou, după toane şi după împrejurări.
(Sursa: Constantin Argetoianu, Memorii pentru cei de mîine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. VI, Ed. Machiavelli, Bucureşti, 1996)

HORIA DUMITRU OPREA (Istorii regăsite)

COMENTARII DE LA CITITORI