Duminici pariziene (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

I. Flaner, un verb parizian, potrivit luminii difuze, mulţimii, singurătăţii. Pitoresc învăluit, iluminări scurte de-a lungul cheiurilor, piatră, flori, fleşe, reverberaţiile apei. Verbul flaner, verbul lenei şi al filozofării, potrivit acestui climat, acestui temperament, acestei lumini…
Şi buchiniştii! După ploaie, mai rari. Cei care au rămas fac concesii modei: totdeauna sînt etalate, mai la vedere, cărţi ştiinţifico-fantastice, cărţi de astrologie, misterele Atlantidei, misterele piramidelor, mumiilor, misterele Misterului… Şi pe lîngă acestea, printre cărţile ieftine, ilustraţii cu cai liberi, cai sălbatici, animale în mişcările fugii libere; cîini mari, adevăraţi… Sînt nostalgiile, sînt obsesiile Parisului, ale parizienilor, nu sînt doar simple fotografii. Aceste animale, acele cîmpuri verzi, păduri, spaţii neatinse de civilizaţie, imagini rămase în minusculele expoziţii sentimentale şi, aproape de Pont Notre Dame, sub copacii bolnavi de boala pariziană a copacilor, care-i usucă, sînt înşiruite ghivecele cu flori – crăiţele, muşcatele, muscăloaicele noastre, devenite un lux greu de plătit, trandafiri şi liliac, şi brazi, şi pini înghesuiţi în ghivece, într-un pămînt de flori cumpărat ca delicatesele, drămuit în ambalaje elegante – Doamne, cît dor de nu ştiu ce, liber şi sălbatic, şi cal fugind peste un pămînt amintit! Şi mai departe sînt cuştile şi coliviile păsărilor, penajelor, cîntecului! Privighetori şi cocoşi, canari şi mierle, papagali şi nu ştiu ce alte înaripate exotice…
Flaner. Un verb pentru cheiuri. Pentru ceea ce vezi de pe cheiuri. Turnuri şi turle, şi pieţe de păsări, de flori, de cărţi, ilustraţiile aceluiaşi Gavroche vagabondînd între Notre Dame şi Tour Eiffel. Şi, să nu uit afişele. Aceste afişe obositoare – multe, mari, stridente, comerciale, super-comerciale. Staţiile de metrou sînt ticsite uneori – reclame pentru costume de baie, pentru nu ştiu ce bere alsaciană, pentru filmele care rulează – afişe mari, împăind personaje, detaşînd ochi, costume, detalii, violenţe, lascivităţi, indiferenţă… Nu lipsesc inscripţiile porno – peste afişe. Nu lipsesc lozincile de solidarizare, de desolidarizare („Non, non au terorisme!”). Opiniile unui oraş amestecat, din care – cum oare? – se extrage opinia-sinteză.
Flaner. Lumea grăbeşte pe cheiuri, pe străzi, spre sfîrşitul mileniului… Nu, verbul flaner nu se potriveşte decît singuraticilor. Celor săraci, celor îndrăgostiţi, consecvenţii meditaţiei, boemei. Vagabondarea aproape de ape înseamnă acordul paşilor cu apele curgătoare. Cu vremea. Cu anotimpurile. Cu schimbările repezi şi eternitatea. Este verbul vechimii, filozofării – moştenitori săraci ai unei lumi prea bogate, uneori inconştient de bogate.
Cum am putea să comunicăm, Marie France? Această obsesie a comunicării, a incomunicabilului, pe care o tîrăsc după mine, oriunde călătoresc… Verbul flaner se potriveşte palatelor, cheiurilor, podurilor, spaţiilor monumentale; acestui comunicabil incomunicabil.
Flaner. E Mai, Parisul trăieşte înflorirea castanilor, a manifestaţiilor de protest, de solidarizare, totul este „en principe” – festivaluri organizate pretutindeni, crepuscul prelung – acest fel distins al zilei de a-şi supravieţui, cînd ultimul roşu al soarelui poate fi dat drept stindard al unei revoluţii posibile, eminamente franceze, dar poate fi şi cel mai decorativ, cel mai sfînt nimb al vagabondării, vagabondei pariziene.
II. Alt azi! Montmartre. O duminică aiurită, comedie cu feţe rotitoare, culori rupte, învîrtejite, pînă la explozia albului. Mă învîrtesc pe nişte străduţe în pantă, printr-o cochilie transparentă albastră, puritatea aerului deasupra Parisului, o boltă de sidef reverberînd…
Rue Chevalier de la Barre, Rue Lépine, între Place du Tertre, Sacré Coeur, Moulin Rouge. Legende. Marii pictori, ale căror urme le mai găseşti înscrise pe plăcuţele prinse în chip de reclamă, pe zidurile unor cafenele: Utrillo, Suzane Valadon, Picasso care se întîlneau aici cu… urmează alte cîteva nume, intrate, de asemenea, în legenda mont-martreză; legenda lor a fost frumoasă, cît au trăit-o. Aceea care le supravieţuieşte, aici, devine reclamă comercială.
E soare, Place du Tertre este plină acum de alţi aspiranţi la legenda celebrităţii. Uneori descoperi pînze frumoase, interesante, figurativul alături de ultraabstract, bucolicul lîngă şocant, pictura gen ilustrată-suvenir, alături de viziunile cu totul personale ale unor, poate, celebrităţi, mîine. Cum, cînd şi prin ce minune se va face alegerea, cernerea valorilor?
Totul se înfiripă sub privirile noastre, ale atîtor sute, mii de gură cască; şi asta, duminică de duminică, şi zile la rînd, tot sezonul turistic – dar cînd nu este, oare, sezon turistic la Paris?
Te loveşti de şevalete, de mutre pitoreşti, de teatrul noii boeme. Se bea, se mănîncă, se priveşte din mers, vezi cum bălteşte mulţimea în jurul pictorilor care fac portrete pe loc şi în jurul celor care afişează o pictură epatantă, de obicei, fără valoare deosebită. Comerţul cu arta se face fără reclame strigate – uneori strigă culorile, asemănătorul, copia docilă; arta bună nu strigă, nu-ţi sare în ochi, nu te trage de mînecă. Mă învîrt mai departe, pe spirala consacrată, spre Sacré Coeur – catedrala greoaie, trufaşă, lipsită de armonia proporţiilor. Dacă nu ar fi înălţimea care o dansează, masa aceasta de cupole şi turnul campanilei ar turti-o. Şi totuşi, numai de aici, ai parte de priveliştea acestui Paris înceţat de lumină, panorama colosală, în faţa căreia rămîi sufocat de melancolie – întotdeauna vederea departe, perspectiva, îţi dau acest sentiment al distanţării, al nici unei întoarceri. Şi poate numai clipa trecînd conferă sublim acestor confruntări, privilegiul de a trăi totul înzecit.
Cît timp am privit pe acest fundal al Parisului iluminat şi stins – cupole şi turnuri, muchii şi vîrfuri în mişcarea norilor, a soarelui – acest fundal pe care îl sublima, îl făcea distinct femeia – japoneză sau indoneziană -, femeia subţire, cu graţia ei perfectă pînă la artificial, cum sta ghemuită şi confecţiona flori de măr, de piersic, de cireş, din mătăsuri asiatice; flori pe care le aşeza apoi, înaintea ei, pe o pînză albă – o tarabă sau o ţară -, tabu a raiului artificial… Cîtă graţie aveau mîinile ei, în mişcarea aceea de fluture care creează grădina, aşezîndu-se într-un gol, într-un plin al luminii…
Prea mult soare, culorile îmi zăpăcesc ochii, rotirile în spirală, spre centrul cochiliei, aceeaşi Place du Tertre, mi-au dat senzaţia bîlciului, un bru-hu-hu de voci, pînze, soare, porumbei, graiuri, miresme, vacanţă copilărind lumea…
Cobor devreme, iau funicularul spre Pigalle – acolo sus, bîlciul continuă, şi cel mai frumos va fi noaptea, cînd becurile multicolore se aprind pe Rue St. Rustique, Rue Narvine, cînd şansonetiştii vor învia vremea, vremurile, între Moulin de la Galette şi Moulin Rouge.
III. Vizită în Cartierul Beaubourg – fostele Hale – uriaş şantier de construcţii; o groapă spre care duc străzile şi stradelele păstrînd încă, atît de distinct, atmosfera celuilalt Paris. Macaralele uriaşe marchează locul pentru viitor. Zărisem, de departe, în cîteva rînduri, muchiile, culorile, platformele, fierăriile unei construcţii industriale, parcă. Centrul Georges Pompidou! Surpriza este totală. La început, totul îţi pare greoi, enorm; un fel de replică, pe lat, a Turnului Eiffel. Scări rulante exterioare, trecînd prin coridoare de sticlă, suspendate cu îndrăzneală, în ţesătura unor tije metalice, aparent fragile. Dinăuntru, totul respiră forţă, echilibru. Tot ce păruse arhitectură aberantă devine soluţie îndrăzneaţă, perfectul funcţional.
Muzeul de Artă Modernă – din 1905 pînă în zilele noastre: toţi monştrii sacri sînt prezenţi aici, în labirintul construcţiei, al epocii noastre bogate, contradictorii, vii, extraordinare. Vizita la Centrul Cultural Pompidou înseamnă nu numai a trece prin faţa unor exponate, ci a fi implicat într-o confruntare, într-un spectacol incitant.

(va urma)
FLORENŢA ALBU (1980)

COMENTARII DE LA CITITORI