Duminici pariziene (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

Aşadar, Muzeul de Artă, cu Picasso – al tuturor perioadelor sale -, el însuşi fenomenul Secolului XX, condensînd, inovînd, jucîndu-se, negînd, consecvent cu el însuşi, cu veacul, în inconsecvenţe; cu Matisse, Braque, Léger, Brâncuşi, Chagall, Kandinsky, Rauschenberg, Paul Klee, Max Ernst, Robert şi Sonia Dellaunay… Şi de la aceştia, deveniţi ei înşişi clasici, la ultimele căutări, ultimele revoluţii artistice, ultimele – şi poate nu ultimele „isme”; trecînd prin faţa camerei prăfuite, cu toate bibelourile şi danteluţele ei roz, cu toată încărcătura sentimentală – chiar şi muzica adecvată Secolului XIX – totul încremenit într-un timp blînd, sufocant; trecînd pe lîngă balotul de fierării – foste maşini, obiecte metalice, construcţii savante, spaţiale, aglomerări de obiecte, mulaje, cîrpe; acest sentiment al perisabilului, al unei arte supusă ea însăşi, „şocului viitorului” devenit prezent, trecut; cît de adevărată impresia dominantă, proprie lumii contemporane, de vreme ce confruntarea interesează, captivează, irită, dar nu te poate lăsa indiferent!
Acelaşi sentiment pe care ţi-l dă un spectacol inspirat de opera lui Samuel Beckett, „Histoires”, văzut la Théâtre d’Orsay, în cadrul unei seri Beckett; prin uşile şi uşiţele care alcătuiesc fundalul scenei, se revarsă, din cînd în cînd, rufe, draperii, albituri, obsedant acest nesfîrşit, această nesfîrşită revărsare. Şi, în timp ce actorii (de fapt, este un spectacol de pantomimă, fără text) se zbat, se contorsionează, scuturaţi de şocul unui zgomot teribil care trece prin măruntaiele pămîntului, şi în timp ce rufele acelea se revarsă prin uşi şi uşiţe, inundînd scena, o femeie aproape normală, într-o lumină aproape normală, calcă rufe, cu cel mai anormal firesc, faţă de zbaterea celorlalte personaje ca să exprime, să se exprime; în timp ce femeia din faţa scenei binecuvîntează sala, bezna, emiţînd un sunet, un fel de lamento, o nearticulare dinainte sau de după toată istoria… Spectacolul după Beckett pare în spiritul acestor ultime expresii ale artei contemporane. Reacţia publicului era ea însăşi un spectacol demn de luat în seamă, un teatru în teatru; se fluiera, se auzeau bisuri ironice, aplauze şi false admonestări… Acelaşi public tînăr, cultivat, discutînd, negînd, ironizînd; acelaşi public discuta, se amuza sau întîrzia tăcut, în această cea mai contemporană parte a muzeului de artă.
Muzeul de la Beaubourg va păstra oare, şi cît încă, toate aceste opere, aceste căutări şi bîjbîieli? Sau timpul va opera eliminările, judecăţile de valoare de după întîia selecţie? Îmi închipui că un muzeu de artă contemporană, chiar un muzeu, trebuie să rămînă deschis verdictelor viitoare…
Ora închiderii. Vizitatorii muzeului mai întîrzie pe platformele exterioare; de la ultimul etaj, panorama Parisului. Totul într-o lumină friabilă, într-o înceţoşare uşoară, ca împăienjenirea ochilor, obosiţi de prea mult.
De sus se vede încă, în imediata vecinătate: un circ aşezat aproape, cu tot felul de corturi, cupole, tonete, reclame; şi celălalt circ, al lumii: mimi, cîntăreţi, şansonetişti, iluzionişti, fachiri care înghit foc; trubadurii, rătăcitorii, orchestrele cu cele mai neobişnuite instrumente, de la ghitare la cimpoaie, de la castaniete la nu ştiu ce ţimbale avînd sub coardă şiruri de tiugi care dădeau o rezonanţă necunoscută acelor sunete insulare. Spectacolul îmblînzitorilor de şerpi şi al clovnilor, împleticindu-se în nădragii prea mari, costume, culori, talmeş-balmeş duminical.
Ciudată această simbioză, incredibilă – clădirea ultra modernă, anticipînd secolul următor, şi această lume a saltimbancilor, truverilor, cerşetorilor, jongleurilor, iluzioniştilor, bufonilor, venind din toate vîrstele lumii pînă aici, pentru a-şi aşeza – suprem omagiu sau constantă ironie – la picioarele noului, arta ambulantă, orgoliul sărăciei şi al nesiguranţei, „numărul” fiecăruia dintre aceşti artişti, adevăraţi sau şnapani, consumîndu-se o clipă doar, cît focul unor artificii, sub cerul generos, încăpător al Parisului.
IV. După 6 seara, plimbare pe Boulevard Saint Michel – „Boul’Mich”, cum îl numesc, familiar, studenţii. Trec printr-un Paris-bazar, circ, bîlci duminical; seara, vîntul poartă hîrtiile, ambalajele multicolore devin gunoi mizerabil, negustorii de suveniruri îşi strîng tarabele, totul e, deodată, obosit, bătrîn sub farduri, mulţimea care a căscat gura pe străzi în Montmartre, care a întîrziat, în preajma Complexului Cultural Beaubourg, la toţi circarii, îmblînzitorii, iluzioniştii, cîntăreţii ambulanţi, lumea care s-a lăsat urcată, coborîtă, ispitită, golită de ea însăşi, se împrăştie acum, cu ambalajele mărfurilor de consum. Chiar şi catedralele, concertele, teatrele, chetele, arta, toate lasă uneori acelaşi gust amar al şarlataniei somptuoase, al punerii în scenă. Şi nu voi vedea niciodată aceste locuri decît în orele cînd sînt deschise publicului, în orele cînd se joacă piesa. Totul, foarte frumos şi sfîşietor de fără sens; aşa îmi apar duminica, duminicile pariziene… Întîrzii, cu ultimii gură-cască, în preajma vînzătorului de nu ştiu ce decolorant miraculos – vînzătorul, un prestidigitator de fapt, îşi împroaşcă halatul cu cele mai violente vopsele şi, sub ochii şi gurile căscate ale asistenţei, reuşeşte să şteargă totul, cu soluţia sau praful acela; găselniţa. Lumea stăruie aici, dintr-un fel de lene să plece, dintr-un fel de melancolie, sărbătoarea s-a sfîrşit, fiecare se duce undeva – foarte departe, de unde poate nu va mai putea veni niciodată; se pleacă definitiv; dintr-o zi, dintr-o iluzie – imposibil să decolorezi culoarea dominantă a acestei zile, să ştergi stridenţele, fastul spectacolului, diversitatea, prea-plinul. Pleci, ieşi din Sena de oameni, regăseşti cheiurile, crepusculul lung, podurile, turnurile, fleşele.
Flaner, verb parizian, prin excelenţă, verbul monumentalităţii, anonimatului, al mulţimilor străine şi al singurătăţii.

Sfîrşit
FLORENŢA ALBU (1980)

COMENTARII DE LA CITITORI