Dumitru Sava, poetul durerilor mute

in Lecturi la lumina ceaiului

 

Dumitru Sava este un scriitor cu o activitate nu atît de spectaculoasă în ceea ce priveşte apariţia sa în presa literară, acesta dispunînd de creaţii proprii, deoarece sînt mai lesne de manevrat, ca spaţiu tipografic. Cu toate acestea, autorul este un personaj interesant, care aparţine tagmei scriitorilor postdecembrişti. Este un produs al acestei lumi, iar prin cărţile sale de proză, pe care le-a publicat, şi-a antrenat condeiul în scrieri ample, chiar dacă asupra lor critica de specialitate nu prea s-a aplecat. Nu comentăm, mărturisim, însă, că proza pe care o scrie Dumitru Sava nu trebuie lăsată înafara arealului prozatorilor noştri de calitate, pentru că posedă frumuseţi grăitoare, pe măsura vocaţiei unui narator înzestrat şi interesat de subiectele sale, dezbătute cu aleasă grijă. Scriitorul nu este lipsit de har, cochetează şi cu metafora, şi nu pentru că i-ar fi mai uşor la scris, ci pentru că simte golul dintre lectură şi masa de lucru în romanele sale. Astfel, a luat în calcul poezia, găsind, în aceasta, nu doar un refugiu personal, pentru liniştea sufletului, ci chiar o necesitate pentru trecerea mai uşoară peste anumite momente dificile din viaţă. Volumul său de versuri „Cînd unicatele dispar…” este liantul de bază al unor trăiri deosebite, prin care poetul a trecut. Încă din titlul poeziei se observă starea pe care a traversat-o, în murmurul gîndului şi foşnetul lacrimei, oscilînd între crîmpeiul de lumină a Soarelui, pierdut printre nori, şi rugina de pe marginea frunzelor pîrjolite de caniculă. Şi nu o face la comandă, nici din instinct, ci atunci cînd apare o situaţie neplăcută, el consolîndu-se cu gîndul: „Nu este adevărat că sîntem muritori”. De aici a trecut la versuri, ca o expresie a dorului, în care explicaţiile rămîn la nivel de linişte a eului personal. Chiar dacă poetul cunoaşte realitatea, iar în cazul dezastrului ce s-a abătut asupra familiei sale lucrurile nu se mai pot schimba vreodată, acesta crede că, prin poezie, va recăpăta imaginea femeii pe care a pierdut-o, după o suferinţă cumplită.

Alinarea autorului de poezii vine din voinţa sa de a scrie versuri, încercînd, astfel, să uite moartea soţiei sale, aducîndu-şi aminte de anii petrecuţi împreună. Toate acestea arată devotamentul a doi oameni care s-au dăruit unul celuilalt, punînd temelia unei frumoase familii. Dumitru Sava îşi trăieşte, astfel, viaţa prin creaţii poetice, fără să se lase pradă durerii, deşi o resimte. Datorită scrisului, îşi descarcă energiile negative. Poezia „Mai ştii” este o elegie cu referire la zidul de plumb ridicat în jurul sufletului poetului, unde toate frămîntările sale nu-şi găsesc leacul. Este o poezie a bocetului prelung, nu a liniştii codrului, sau a cerului înstelat, după cum remarcăm în următoarele versuri: „Nu ştii cît de greu şi de bine-i/ Să duci osînda unui dor/ Tu ştii doar ce grea şi ce dulce-i/ Ultima clipă/ Sfîrşitul aţei pe mosor.// Ţi-aminteşti de acel «te iubesc»/ Mistuit, sfîrtecat în plecări/ Şi mai ştii cît de grea şi de dulce-i/ Balada noastră de ieri/ Fredonîndu-ne în tăceri.// Tu ştii cît de gol şi departe-i/ Cerul aflat între noi/ Nu ştii cît de greu şi de dulce-i/ Să aştepţi veşti de la îngeri/ Să nu uiţi şi să sîngeri”.

Pentru a fi şi mai convingător, Dumitru Sava dă glas unei poezii a plînsetului mut, neauzit, ştiut numai de el şi de cei apropiaţi, notificîndu-şi, prin vers, durerea ce-o trăieşte în mare tăcere şi chin. „Suflet gol” este una dintre piesele ample ale volumului, un răsunet al tristeţii, care adună în substraturile sale depresia unui om neliniştit, neîmpăcat cu soarta, dar care îşi găseşte refugiul în poezie. Pe moment, el îşi astupă rănile într-o aparentă vindecare, ducîndu-şi crucea mai departe, în hăţişul vieţii: „În pustietatea vieţii,/ Navigînd pe nopţi de doliu/ Aştept zorii dimineţii,/ Cînd la tine am să viu.// Spre tărîmul fără Soare/ Mă îndrumi şi mă petreci,/ Fără îngeri şi-ursitoare/ Suflet gol, în straie reci.// Şi-n tăcerea infinită,/ Prin prezentul meu incert/ Aud şoapta ta iubită,/ O chemare în deşert.// În singurătatea vieţii,/ Din al nopţii univers/ Adun lacrimile morţii/ Şi le-nfiripez în vers.// Iar la ceas uitat în noapte,/ Rătăcit printre vedenii/ Caut rime deocheate,/ Să-i fac postament durerii.// Pe un petic de speranţă/ În chenarul ei de smoală/ Creionez, în fir de aţă/ Existenţa mea banală.// În pustietatea nopţii,/ Prin acest decor straniu/ Mă leagănă valul sorţii,/ Un muribund încă viu.// Spre tărîmul fără Soare/ Mă îndrumi şi mă petreci/ Fără înger şi-ursitoare/ Suflet gol, în straie reci”.

Volumul acesta nu generează idei, îl putem socoti un jurnal liric, bogat în descrieri, ce are în atenţie metafora, pe care Dumitru Sava pune accent şi care ţine loc de lacrimă, zîmbet şi, de ce nu, de gradul de durere al unui om care respectă, astfel, memoria celei care, pînă nu de mult, i-a fost iubită, soţie şi mamă. Toate acestea l-au determinat să-şi ,,boteze” cartea supusă analizei noastre „Cînd unicatele dispar…”, care trebuie apreciată şi citită. Versurile nu te pot lăsa indiferent. Talentul său de netăgăduit, în lumea aceasta a capriciilor de tot soiul, ne îndreptăţeşte să fim mai atenţi la scrierile sale.

ION MACHIDON,

preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental”

COMENTARII DE LA CITITORI