După Jilava 1

in Lecturi la lumina ceaiului

 

Cînd am venit de la Jilava, în 1964, m-a lăsat camionul în faţa Tribunalului. Era pe la orele 23. Aveam buletin de Bucureşti. Ce să caut eu în Comăneşti de Galaţi? Aici, în Bucureşti, aveam 2 unchi, care, de fapt, părăsiseră această lume. Pe unul dintre ei îl ajutasem cînd a venit din URSS, unde a fost prizonier timp de 6 ani. Am mers pe jos pînă la uşa lui, era noapte, aproape de orele 2. Am sunat la uşă, în disperare de cauză, şi mi s-a răspuns, dincolo de uşă, că unchiul a murit cu ani în urmă. Atunci, am întrebat de celălalt unchi, dar şi acesta murise. Ce puteam să fac în acele momente? Unde să mă duc la 2 noaptea? Ca toţi năpăstuiţii, în Gara de Nord. În timp ce mergeam pe stradă, m-au oprit 2 miliţieni. După haine, arătam jalnic, ca un sărăntoc, aveam o căciulă cu urechi, pe care mi-a dat-o de pomană o rudă, din aceea de care poartă tractoriştii prin Stepa Calmucă. În picioare aveam nişte bocanci cu multe numere mai mari, iar hainele îmi erau scurte. Unul dintre miliţieni mi-a cerut legitimaţia. Am scos biletul, iar el, cînd a văzut că este o hîrtie albă, a strigat la mine: „Am zis buletinul”. Eu am răspuns pe un ton şi mai ridicat: ,,Ia asta, deocamdată”. Cînd a văzut trecut pe el Jilava, a dispărut. A rămas celălalt miliţian cu mine şi am mers împreună pe stradă. Îmi punea fel şi fel de întrebări, probabil făcea parte din cadrele vechi ale Miliţiei. În drumul nostru, am găsit o cîrciumă, i-am dat 100 de lei şi l-am rugat să-mi cumpere un pachet de Mărăşeşti, ţigările puşcăriaşului de drum lung. Putea să plece cu banii, dar nu s-a întîmplat asta, s-a întors cu restul. Am ajuns la gară, însă mă chinuia gîndul încotro s-o apuc. Mă luase şi somnul… Gardienii nu m-au lăsat în sala de aşteptare, crezînd că sînt un nevoiaş. Am stat pe-o bancă pe peron, unde am aţipit vreo 5 minute, refăcîndu-mi puterile. Cînd s-a luminat de ziuă, am ieşit iar pe stradă. Am întîlnit un om al legii, căruia i-am cerut cîteva detalii despre o adresă. S-a uitat pe hartă şi mi-a arătat direcţia în care trebuia s-o apuc. Era de mers pe jos cam vreo 10-15 minute. Strada o ştiam, dar numărul nu. La Periprava a fost şi un bucureştean mai înstărit, care mi-a spus că, în caz că ajung, vreodată, la Bucureşti, să trec şi pe la el. Băiatul era fiu de colonel, comandant de regiment, deci cineva în mahala. Am plecat să-l caut. Prima persoană pe care am întrebat-o despre adresă mi-a indicat nr. 27. Se luminase bine de ziuă, dar el încă nu se trezise. Cînd m-a văzut la uşa lui, a căzut cerul pe el. De ce am îndrăznit să merg la el?! Pentru că, într-un moment de disperare, şi el mi-a cerut ajutorul, acum urmînd să-mi întoarcă gestul. După ce a scăpat de apăsarea psihică, mi-a mulţumit şi m-a invitat în casă. Astăzi, cenuşa lui este în Oceanul Pacific, individul trecînd în lumea celor drepţi la vîrsta de 73 de ani, la Los Angeles. Şi eu aş vrea în Oceanul Pacific! Dar, din foarte multe motive, voi rămîne aici, la Izvorul Nou. Între noi nu se legase o prietenie foarte strînsă, cum sînt anumite relaţii de suflet, dar mi-a oferit haine şi m-a găzduit într-un pod, ca să nu-l deranjeze pe colonel, tatăl său. După ceva timp de stat în casa acestuia, s-a gîndit să-mi caute un serviciu, să scape de mine. Pregătirea mea era insuficientă, totuşi, mi-a găsit un post la Cooperativa Meşteşugărească Radio Progres.
ION BAURCEANU
P.S.: În numărul viitor al revistei, vă voi povesti despre ce primire mi-a făcut preşedintele etnic polonez, cu care simpatizau sovieticii.

COMENTARII DE LA CITITORI