După Jilava 2

in Lecturi la lumina ceaiului

 

Ca să ajung la preşedintele Cooperativei, trebuia să vorbesc cu „ofiţerul de serviciu“, un om mai în vîrstă ca mine, extrem de cumsecade. I-am spus că am venit pentru angajare. M-a văzut tuns şi s-a interesat pe unde am fost. El ştia de la posturile străine că autorităţile ne eliberează. I-am spus şi, imediat, m-a întrebat dacă sînt legionar – el era evreu, aşa cum am aflat după aceea. I-am spus că sînt abia ţărănist, că aşa a vrut Dumnezeu: să mă nasc într-un sat. Bineînţeles că mi-ar fi plăcut să vin pe lume în vreun palat – poate la reîncarnarea următoare.

Am intrat la preşedinte. Se vedea că e un om rău, slab, şi fizic, şi psihic. M-a refuzat, pe motiv că are o fată care urmează să fie angajată… ,,Dar poate fata s-a măritat, am zis eu. Ştiu că aveţi dispoziţii de la Gheorghiu-Dej să ne angajaţi”. I-am spus că nu am proprietăţi, iar despre o eventuală plecare în America nu am vorbit, fiindcă nu-mi doream lucrul ăsta. Abia mai tîrziu, cînd m-au bătut şi m-au dat afară din fabrică, am depus cerere de emigrare. Asta se întîmpla în 1979. Atunci am fost informat că sînt pe lista secretarului de Stat american, care urma să intervină pentru a mi se elibera paşaport. Secretarul de Stat nu a mai sosit, deoarece tocmai avusese loc atacul asupra Ambasadei SUA de la Teheran. Era în 13 decembrie 1979. Pînă la urmă, i-am spus preşedintelui de Cooperativă că, dacă nu vrea să mă angajeze, eu nu o să-l pîrăsc mai sus, fiindcă nu practic metoda şantajului. În cele din urmă, pus în faţa acestei lecţii de morală, omul a cedat. Mi-a spus să vin să dau o probă pentru desenul tehnic. Am rămas uimit văzînd ce eram în stare să fac, după ce, timp de 13 ani, nu mai trăsesem o linie! Am ieşit fără ,,să trăiţi!” – nu folosesc acest salut. Pe cînd îmi făceam „ucenicia“ la Cavnic, în anii 1952-1955, comandantul gardienilor a căutat mereu să-mi smulgă un astfel de „să trăiţi!“, dar nu a avut spor. Atunci, m-a ameninţat, în limbajul lui schimonosit: „Bre Ionica, dumneata nu trebuieşti, bre, împuşcat, că e păcat de plumbul ăla. (Al dracului, nici un plumb nu meritam!) Dumneata trebueşti spînzurat, bre!“. Vă place? Mie nu mi-a plăcut ce mi-a spus el atunci, dar dacă l-a votat pe preşedintele Iohannis, eu îl iert, după 50 de ani. Era ungur, vorbea destul de stricat româneşte. Dar nu era el omul cel mai rău de pe acele plaiuri…

Să revin la Cooperativă. Cînd am ieşit de la preşedinte, ofiţerul de serviciu m-a întrebat: „Ce aţi rezolvat?“. Eu: ,,Nimic, mi-a spus să dau o probă cu ceea ce ştiu eu să fac”. Folosesc des numele lui Dumnezeu, dar acesta este adevărul: Îi simt mereu mîna pe umărul meu stîng. Ofiţerul de serviciu îmi spune: „Veniţi fără grijă, cu mine veţi da proba“. La un astfel de semn, cum să nu recunosc intervenţia divină? Tot Cel de Sus a avut grijă să mă salveze de la moarte, în cele 3 accidente care, teoretic, erau fatale. Dacă omul din faţa mea nu-mi dădea speranţe, nu ştiu dacă aş fi revenit. Ajungeam dracului pe la o magazie de şantier, că alte şanse nu aveam.

M-am prezentat să dau proba. Omul mi-a dat o piesă, să o trec pe planşă. Curgeau sudorile pe mine – nu izbuteam. Unde mai pui că, în birou, se mai aflau şi 2 colonei de Stat Major, care făcuseră războiul, şi erau angajaţi acolo ca ingineri, prin asimilare. Văzînd cum mă chinuiam, după ce s-au sfătuit, cei doi s-au gîndit să o roage pe colega lor, o evreică frumoasă, să-mi facă ea planşa. Mie mi-au spus să nu vin următoarele 2 zile, să-mi văd de alergătură pe la Spaţiul locativ, ca să obţin o cămăruţă. Am primit un spaţiu de locuit de 2×2 mp, undeva, pe la Piaţa Gemeni.

Cînd m-am întors la Cooperativă, am văzut ,,planşa mea” frumoasă, aşezată pe masă… De mult nu mai avusesem parte de astfel de gesturi. Le-am mulţumit tuturor şi… am rupt planşa exact în 4! M-am apucat, din nou, de lucru şi, cu chin şi cu mari eforturi, într-un final, am izbutit. Cîteva luni după aceea am ajuns un desenator apreciat. Multă lume m-a întrebat de ce am procedat aşa. Ce să le spun? Cei ce au încercat să mă ajute atunci au devenit nişte oameni deosebiţi pentru mine.

Îmi amintesc un alt episod. Cu prilejul unei vizite a lui Ciu En Lai în România, m-au obligat să merg la întîmpinarea acestuia. Am refuzat. Ei au insistat: ,,E obligaţie de serviciu, nu-i, aşa, un fapt divers. Riscaţi să vă pierdeţi serviciul”. Pînă la urmă, l-am pierdut. Dar, la 3 luni după angajarea la aparate, în cadrul Electronica-Pipera, am primit un apartament la etajul V. Aici locuiesc de 46 de ani… La un moment dat, prin 1975, au vrut să mi-l ia. Voi povesti despre asta într-un alt episod. Am declarat că primirea acelei locuinţe a fost cea mai mare bucurie a vieţii mele. Nu am trăit o fericire mai deplină nici atunci cînd am ieşit de la Jilava (17 m sub pămînt). Panait Istrati spunea că nu-i foarte grav să mori în război sau în revoluţie, dar să nu ai pîine şi adăpost, aceasta e suprema suferinţă. Mulţumesc tuturor celor care se ostenesc să citească şi să înţeleagă aceste rînduri.

ION BAURCEANU

COMENTARII DE LA CITITORI