E TOT MAI CLAR: EXISTĂ VIAŢA DE APOI! (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

Unii cercetători ai experienţelor din pragul morţii spun că există un fel de „ţesătură a memoriei“. Aceasta explică modul în care amintirile, senzaţiile şi emoţiile sînt trăite simultan în timpul revederii unei vieţi. Şi, întrucît această ţesătură conţine amintirile mai multor persoane, cei care mor şi apoi se întorc la viaţă sînt în măsură, de asemenea, să simtă efectele călătoriei făcute de ei asupra persoanelor importante din viaţa lor.

Dacă această teorie a „ţesăturii memoriei“ este corectă, atunci persoana care împărtăşeşte experienţa morţii altei persoane va ajunge, în mod sigur, să aibă acces la aceeaşi ,,bancă de memorie“ şi să aibă parte de aceleaşi evenimente cu persoana care moare. Această calitate universală a ,,băncii de memorie“ i-a permis unui copil din numeroasele mele studii să numească acest loc al memoriei „Casa lui Dumnezeu“.

Această referire la Casa Domnului îmi aduce aminte de povestea Lindei Jacquin, preşedintă a propriei firme de publicitate din Wentzville, Missouri. La vîrsta de 7 ani, Linda a avut acces la această bancă de memorie, după o operaţie la ochi, urmată de cîteva zile de convalescenţă, în care a avut ochii bandajaţi, fără să poată vedea. Iată cum descrie ea cele întîmplate:

,,Tocmai avusesem o operaţie la ochi şi eram în spital. Aveam ochii bandajaţi şi nu puteam vedea nimic. Ca urmare, toate celelalte simţuri au devenit foarte sensibile. Auzeam vocile înfundate ale asistentelor şi ale doctorilor de la birou, care vorbeau despre diverşi pacienţi. În plus, scîrţîitul pantofilor cu talpă de cauciuc ai asistentelor era foarte puternic. În timp ce zăceam în pat, înfricoşată, am văzut, brusc, o lumină şi, din acea lumină, a ieşit un băiat, pe nume Jimmy, unul dintre colegii mei de la şcoala elementară. Era un băiat plăcut, care a venit la mine din lumină şi mi-a spus: «Linda, nu găsesc drumul spre casă. Poţi să mă însoţeşti pînă acolo?».

«Desigur», i-am răspuns, după care am păşit în lumină pînă cînd am ajuns acasă la el. «Mulţumesc», a spus Jimmy, care a continuat să meargă de unul singur, în timp ce eu mă oprisem şi priveam în urma lui.

Ulterior, am aflat că Jimmy fusese lovit de o maşină şi murise exact în ziua în care avusesem eu operaţia“.

Astfel de experienţe intense, precum cea a Lindei Jacquin, ar putea fi, foarte bine, exemple de telepatie, de care mă voi ocupa în acest capitol. Sau ar putea fi o altă calitate a experienţelor morţii împărtăşite, care aduc o persoană în contact cu ţesătura memoriei universale. Orice ar fi – telepatie, sau memorie universală comună -, rezultatul poate fi o experienţă a morţii împărtăşite.

Există telepatie?

Avem aproape cu toţii exemple de „telepatie“ în viaţa noastră de toate zilele. Ştiinţa a demonstrat că oamenii care trăiesc împreună gîndesc adesea la fel şi îşi completează deseori frazele, sau spun dinainte ce gîndeşte celălalt. Unii oameni de ştiinţă chiar emit speculaţii, susţinînd că eficienţa unei munci în echipă este dată, în mare parte, de capacităţile telepatice ale membrilor acesteia. Adică oamenii respectivi ştiu ce este necesar pentru a face acea echipă să lucreze ca o entitate unică.

Există poveşti despre gemeni care trăiesc în părţi diferite ale globului şi care îi trimit mamei lor exact aceeaşi felicitare, sau care telefonează acasă în aproape acelaşi moment. Sînt, evident, şi cupluri în care soţul ori soţia ştie adesea ce gîndeşte partenerul de viaţă. Sau…

Un exemplu excelent este cel al Sussannei Uballe, care a scris într-un jurnal online despre faptul că a împărtăşit experienţa morţii soţului ei, care fusese asasinat într-un magazin, în timp ce ea dormea acasă. Iată povestea Sussannei, cu propriile ei cuvinte:

,,Nu am avut o experienţă în pragul morţii, dar am călătorit de-a lungul unui tunel, alături de soţul meu, care părăsea această dimensiune. În 1979, de Memorial Day, eram gravidă în 5 luni. Eu şi soţul meu ne-am urcat pe biciclete şi am făcut diverse comisioane în tot oraşul. Era o zi foarte călduroasă la Minneapolis. Întorcîndu-ne acasă, după cină, m-am aşezat în pat, epuizată: abia mă puteam mişca. Bărbatul meu a coborît, pe la orele 20, să cumpere ceva, pentru prînzul de a doua zi, de la magazinul din colţ, iar eu am adormit. Am visat că păşeam alături de soţul meu, Herb, pe un drum îngust şi întunecat, dintr -o pădure deasă. Poteca, străjuită de copaci înalţi, era uşor înclinată, iar pe culmea dealului am văzut cerul, semănînd cu lumina de la capătul unui tunel. Eu şi Herb aveam o discuţie profundă – despre ce anume, nu pot spune, dar cred că erau amintiri legate de relaţia noastră. Mă simţeam foarte ataşată de el, îndrăgostită total. Herb a început să-mi spună cum este cînd mori; la început a fost furios, a simţit durere şi frustrare, pentru că vînzătorul nu îi înţelegea rugămintea de a chema o ambulanţă. Fusese înjunghiat în inimă şi avea nevoie de ajutor. După un scurt timp, care i s-a părut interminabil, mi-a spus că îşi părăsise corpul şi plutise deasupra lui, văzîndu-se pe sine de sus, simţindu-se detaşat de trup, care era doar un trup, şi nimic altceva. Era total împăcat cu sine şi plin de iubire. Şi nu simţea nici o durere.

După ce mi-a povestit toate acestea, a spus că trebuia să plece. Picioarele au prins să i se mişte foarte rapid şi a început să mă lase în urmă, pe cărare. I-am spus că puteam să fac acelaşi lucru şi m-am străduit să-mi determin picioarele să meargă foarte repede. De fapt, am început să măresc ritmul şi să merg mai rapid de-a lungul potecii, simţind că mă deplasam într-un tunel, prin pădure, spre soare, în vîrful unui deal. Am început să ţin pasul cu Herb, dar el a spus, cu o voce puternică: «NU!». M-am trezit în patul meu, simţind o mare suferinţă.

Dimineaţă l-am căutat ca să-i povestesc visul. Herb nu era nicăieri, iar jumătatea lui de pat arăta că nu dormise acolo în noaptea aceea. La început, am fost iritată, crezînd că ieşise pe undeva cu prietenii. Eram foarte supărată din cauza purtării lui iresponsabile. Am mers la locul unde ne ţineam bicicletele, să văd dacă bicicleta lui era acolo. Nu era. Mă simţeam atît de furioasă, încît am rupt cu mîinile goale lanţul şi lacătul (luase cu el ambele chei) şi am pornit pe stradă, spre magazinul din colţ. Bicicleta lui era rezemată de zidul magazinului, iar lîngă ea se afla un poliţist. Acesta mi-a cerut numele şi adresa şi a refuzat să-mi spună orice altceva. Mi-a sugerat să mă întorc acasă, spunîndu-mi că mi se va comunica totul mai tîrziu. În aproximativ 15 minute au sosit un poliţist şi un preot, care mi-au spus că soţul meu fusese omorît în noaptea precedentă. Visul mă pregătise pentru aceste veşti şi, deşi eram în stare de şoc, simţeam un soi de linişte, ştiind că Herb nu se afla în corpul lui. O prezenţă reconfortantă s-a aflat permanent alături de mine în următoarele cîteva zile, cînd am i-am văzut trupul neînsufleţit la înmormîntare şi cu prilejul altor activităţi neplăcute.

La două zile după înhumare, îmi pregăteam patul şi mă gîndeam serios la sinucidere, ca să mă alătur lui Herb, să fim împreună dincolo, în următoarea incarnare sau ce o fi ea. Mi-am pus explicit întrebarea: «Oare să mă sinucid, ca să fiu cu Herb, sau să rămîn aici?». Apoi m-am culcat. Eram pe cale să adorm, cînd am simţit o prezenţă în dreapta mea. Am ridicat privirea şi l-am văzut pe Herb, gol, învăluit într-o lumină suavă, albă, frumoasă. Arăta minunat şi m-am simţit plină de iubire şi de fericire să-l văd. El mi-a vorbit direct în minte: «Acesta este fiul nostru», arătînd cu mîna spre pîntecul meu. «Ai mare grijă de el». Rolul meu în viaţă era clar şi, de atunci, am încercat din toate puterile să am cea mai mare grijă de fiul meu. Nu mi s-a părut deloc straniu că el folosise cuvîntul «fiu», deşi abia în următoarele zile, la examenul cu ultrasunete, am aflat sexul copilului. Am dat naştere unui băieţel“.

Există multe asemenea povestiri şi toate indică un puternic element telepatic în experienţa morţii împărtăşite. Un alt exemplu de acest fel îl întîlnim în cartea lui Melvin Morse, un pediatru care a studiat în detaliu experienţele spirituale ale copiilor. Iată, din cartea citată, o experienţă împărtăşită între un adolescent izbit mortal de un camion şi sora lui surdă. Este o poveste scurtă şi frumoasă, ce pare să constituie o dovadă a existenţei telepatiei.

Shane, în vîrstă de 17 ani, a fost lovit de un camion şi aruncat în aer. Tînărul a fost transportat la spital, cu traume craniene masive. La sosirea părinţilor, deşi fusese conectat la aparatele de menţinere a vieţii, băiatul deja murise. Părinţii s-au dus acasă pentru a-i da vestea fiicei lor de 15 ani, care era surdă. Cînd au intrat în casă, au găsit-o în transă. Vorbea cu cineva despre care a spus că era fratele ei. Ea le-a povestit, apoi, că a fost trezită din somn şi că era în stare să se uite în jur, dar, în acelaşi timp, părea să fie în altă lume. Le-a descris părinţilor accidentul, le-a spus că ştia că fratele ei murise, dar şi că putea vorbi cu el. Acesta i-ar fi spus: „Am să-ţi arăt ceva nemaipomenit!“. A condus-o sus, deasupra scenei accidentului, după care, conform afirmaţiilor fetei, au mers în Rai. Fata îşi vedea părinţii în camera de zi, dar putea, în acelaşi timp, să-şi vadă fratele şi să comunice cu el. „Ştiu ceva ce tu nu ştii“, i-a zis Shane surorii lui. I-a spus că mătuşa lor era însărcinată şi că urma să aibă un băiat, lucru pe care familia nu îl cunoştea la vremea aceea, dar care, apoi, s-a dovedit a fi real.

Telepatia este o minune, ceva ce, în cele mai multe cazuri, pare a fi foarte greu de negat. Se pare că sîntem cu toţii dotaţi cu o asemenea capacitate, nu-i aşa? S-a observat că telepatia joacă un rol foarte important în experienţele morţii împărtăşite, dar în ce constă aceasta – nu este încă foarte clar.

Experienţele morţii împărtăşite

nu sînt o boală

Scepticii cred că experienţele din pragul morţii sînt, pur şi simplu, produse de încetarea funcţionării creierului în momentul morţii. Nici mai mult, nici mai puţin. Această teorie, numită „ipoteza creierului muribund“, susţine că toate fenomenele legate de experienţele din apropierea morţii sînt doar halucinaţii generate de creierul care se apropie de sfîrşitul perioadei de funcţionare.

Dar dacă o persoană ar trăi o asemenea experienţă, însă nu în pragul morţii? Dacă acea persoană ar avea o experienţă extracorporală, în timpul căreia şi-ar vedea rudele moarte, ar străbate un tunel mistic şi şi-ar trece viaţa în revistă, fără să fie în pragul morţii? Ce ar însemna să fii perfect sănătos şi să trăieşti, totuşi, aceste lucruri?

Iată unele dintre întrebările care mi-au fost adresate de un bărbat din Europa, care mi-a relatat o foarte extinsă experienţă a morţii împărtăşite, avută cu mama sa. Aceasta era pe moarte, din cauza unui cancer la sîn şi îşi trăia ultimele zile în casa ei din Barcelona, iar Eduardo, fiul ei, o îngrijea cu devotament. Sora acestuia venea adeseori să mai preia din sarcini, dar cînd cei doi aveau nevoie de ajutor suplimentar, se ofereau voluntari şi vecinii de cartier. „Mama era foarte respectată în comunitate, mi-a spus Eduardo. A avut grijă de cei nevoiaşi, prin intermediul bisericii. Era foarte discretă, dar toţi ştiau că îşi consacra mare parte din timp pentru a-i ajuta pe alţii“.

Eduardo a început să-mi povestească experienţa pe care a trăit-o în ultimele clipe de viaţă ale mamei sale: ,,În ziua morţii ei era o vreme urîtă, închisă. Ştiam că va muri curînd şi m-am aşezat la marginea patului, ca să-i fiu aproape. Spre uimirea mea, s-a ridicat în capul oaselor şi m-a îmbrăţişat. Avea ochii strălucitori, ca nişte perle de lumină, şi era în toate facultăţile mintale, lucru care m-a mirat, pentru că, în ultimele zile, îşi pierduse total luciditatea. O ţineam în braţe şi, în jurul nostru, s-a format un glob de lumină. Dacă e să-l aproximez, aş zice că avea un diametru de 2 metri. Ne cuprindea complet pe amîndoi, pe mama şi pe mine. Am remarcat că mobila, pereţii şi tot restul obiectelor din încăpere erau deformate, ca atunci cînd le-ai privi printr-o picătură de apă.

Mama părea să îşi dădea seama că voiam să o întreb amănunte despre copilăria mea, pentru că pe globul acela au început să apară imagini tridimensionale. Erau scene din copilăria mea, care deveneau tot mai limpezi, pe măsură ce se risipeau misterele legate de această perioadă a vieţii mele. Natura lor era prea personală ca să le pot povesti, dar mi-au fost explicate. Apoi, mama a început să se depărteze de mine. Se afla, dintr-o dată, la vreo 30 de metri mai departe, într-un tunel, dar, în acelaşi timp, era cu mine. Pe măsură ce se întîmplau toate acestea, vedeam scene din viaţa mea, inclusiv propria naştere. Am văzut şi scene din viaţa ei, evenimente care i-au chinuit copilăria şi despre care nu avusesem habar. Puteam, concomitent, să-i simt procesul gîndirii, rezultat din aceste evenimente, ca şi modul în care se adapta la ele, folosind elementele negative din viaţa ei pentru a deveni persoana care era acum. Puteam vedea cum atitudinea ei filtrase tot ceea ce ajunsese în viaţa mea, pentru ca efectele asupra caracterului meu să fie pur benefice.

Poate că sună incredibil, dar în glob, cu noi, se afla Isus. Nu Îi puteam vedea faţa umană, însă ştiam că era acolo, în lumina intensă care ne învăluia. Se concentra asupra mamei, dar mi-a vorbit şi mie. În fapt, am avut cu El un schimb de glume, iar lucrul acesta a schimbat caracterul relaţiei mele cu Dumnezeu. Isus era acolo ca s-o ajute pe mama cu scene din viaţa ei, prezentîndu-i-le şi ajutînd-o să le înţeleagă.

Cînd mama a murit, am simţit cum corpul ei renunţa să se mai lupte şi cum energia o părăsea. În acel moment, globul în care ne aflam a dispărut şi eu m-am trezit, înapoi, în realitatea lumii noastre, pe care, astăzi, nu o mai consider a fi realitate. Lumea pe care am aflat-o în interiorul acelui glob, aceea este realitatea. Dumnezeu mi-a oferit privilegiul de a privi direct în Rai, prin porţile deschise pentru mama mea“.

Eduardo s-a simţit onorat să aibă această experienţă şi şi-a exprimat clar această părere. Soţia lui, care se afla împreună cu noi cînd am purtat discuţia, mi-a spus că experienţa morţii împărtăşite îl scosese pe soţul ei „din bîrlog“. De fapt, la înmormîntarea mamei, cei de faţă au crezut că Eduardo făcuse o cădere nervoasă, pentru că, dintr-un tip morocănos, devenise un om foarte plăcut. Totuşi, el nu a vorbit nimănui despre cele întîmplate atunci, cînd mama lui se stingea, cu excepţia soţiei şi a sorei sale.

„Sînt expert financiar şi am muncit din greu pentru poziţia mea din lumea afacerilor, mi-a spus el. Dacă asociaţii mei aflau despre asta, îmi tîrau numele în noroi. Credeţi că mă mai lăsa cineva să-i administrez banii?“.

Experienţa morţii împărtăşite cu mama sa a fost o minune, potrivit spuselor lui Eduardo, pentru că, din acel moment, el a devenit mai deschis spre propriul aspect spiritual, pe care nu-1 examinase niciodată înainte de moartea mamei. De asemenea, un alt lucru i-a devenit clar: o persoană poate să călătorească spre eternitate fără să fi murit neapărat. „Uitaţi-vă la mine, a spus el. Am avut o experienţă în pragul morţii, fără să mor. Tot ce aţi spus despre ipoteza creierului aflat pe moarte nu poate fi adevărat – uitaţi-vă la mine: mi s-a întîmplat asta, fără să mor“.

* * *

Un poet austriac, pe nume Karl Skala, a avut o experienţă asemănătoare în timpul celui de-al II-lea război mondial. Acesta era blocat într-o groapă de obuz, în timpul unui baraj de artilerie. Un proiectil căzuse în apropiere, omorînd soldatul aflat în aceeaşi groapă cu el. Explozia l-a proiectat pe soldat în braţele lui Skala, iar acesta şi-a dat seama, pe loc, că tînărul fusese ucis. Bombardamentul de artilerie a continuat, iar Skala s-a simţit ridicat la ceruri, alături de soldatul mort. Acolo, s-au trezit amîndoi privind la cîmpul de luptă aflat sub ei. Skala, care îşi ţinea prietenul în braţe, a aruncat o privire în sus, unde a văzut o lumină puternică. Cei 2 camarazi s-au deplasat cu viteză înspre acea lumină, pînă cînd Skala s-a oprit brusc şi a revenit în propriul corp. Explozia l-a lăsat pe Skala aproape surd pentru tot restul vieţii. De asemenea, l-a transformat într-un om care ţinea mult mai mult seama de viaţa lui spirituală. Karl Skala a început să scrie în 1943, pe cînd era la datorie, în Rusia, iar cele 5 cărţi ale lui au primit multe premii literare în ţara sa. Primul poem pentru care a avut parte de recunoaştere descrie experienţa morţii împărtăşite cu prietenul şi camaradul căzut în luptă:

,,Poţi numi asta moarte?/ Este aproape lumina, dar atît de departe./ Această lumină care ne hrăneşte speranţa./ La steaua de sus/ Toţi au călătorit cu mintea./ Trupul, mintea şi spiritul tău/ Au aparţinut, pe vremuri, stelelor./ Fie ca această lumină să strălucească de-a pururi/ Adînc în inima ta şi în visurile tale pe acest pămînt./ Moartea este o trezire“.

* * *

O femeie, pe care o voi numi Jane, se afla lîngă patul de moarte al soţului ei, alături de care trăise 30 de ani şi care murea de cancer. Brusc, el îşi pierde cunoştinţa şi doctorul spune că moartea poate surveni în orice clipă. Ea îi vorbeşte bărbatului muribund şi îl ţine de mînă de cîteva ore. Îşi dă seama că este străbătută parcă de o energie, pe care o va descrie, apoi, ca fiind asemănătoare unui şoc electrostatic. Senzaţia aceea îi dă energie, dar, în acelaşi timp, o şi înspăimîntă, pentru că îşi dă seama că, de fapt, soţul ei a murit.

În timp ce-şi priveşte soţul, o ceaţă albă se ridică şi se risipeşte în aerul de deasupra lui. Ulterior, ea o va descrie ca pe un fum de ţigară sau ca aburul emanat de zăpada carbonică. Deodată, camera se luminează puternic şi se umple de o lumină albă, care conţine particule ce se rotesc în spirală şi rămîn suspendate în aer, ca praful într-o furtună de nisip. Jane se simte ameţită şi îşi dă seama, dintr-odată, că şi-a părăsit corpul şi pluteşte deasupra patului de spital al soţului ei. Se vede pe ea alături de trupul neînsufleţit, ceea ce i se pare şi mai ciudat, pentru că, în acelaşi timp, e conştientă că el pluteşte alături de ea. Se uită la soţul ei şi îl vede zîmbind, ceea ce contrasta puternic cu imaginea bărbatului mort pe care îl vedea dedesubt. În timp ce pluteau împreună, în jurul ei şi al lui se derulau scene din viaţa lor în comun. Călătoreau prin viaţa lor, în fragmente de memorie, multe dintre acestea avînd dimensiuni panoramice; femeia simţea că parcă era înconjurată de scene dintr-un film al propriei vieţi. Scenele încep cu prima lor întîlnire, plină de bucurie, continuînd cu momentele dificile, sau cu cele tandre, trăite de ei înainte ca sănătatea lui să intre în declin şi, în cele din urmă, el să moară. Între aceste fragmente de memorie sînt scene la care Jane nu participă; acele episoade fac parte doar din viaţa soţului ei. Îl vede trudind din greu în cazarmă şi îi simte durerea atunci cînd el cade de pe frînghia pe care trebuia să se urce în cadrul antrenamentului fizic. Îl vede cu prietenele lui de dinainte de a o cunoaşte pe ea. Acum îl înţelege pe soţul ei cu mult mai bine decît înainte.

(va urma)

RAYMOND MOODY

COMENTARII DE LA CITITORI