E TOT MAI CLAR: EXISTĂ VIAŢA DE APOI! (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

Experienţele morţii împărtăşite

nu sînt o boală (2)

Amîndoi încep să se deplaseze spre colţul camerei, care nu mai este în unghi drept. Întreaga cameră şi-a schimbat forma, şi Jane îşi dă seama că aceasta continuă să se deformeze. I se părea că schimbarea se datorează unui tub, ce se deschidea în apropierea tavanului, ca o poartă spre un loc anume. Împreună cu răposatul ei soţ, Jane pătrunse pe acea poartă, avînd senzaţia că se deplasează foarte rapid de-a lungul tubului. La un moment dat, însă, ea îşi dă seama că au încetinit ritmul şi că de-acum pătrund, amîndoi, într-un tărîm ceresc. Peisajul din jurul lor ei este uluitor. Ea îl va descrie mai tîrziu ca pe un frumos parc naţional, doar că plantele străluceau din interior, ca şi cum ar fi avut, fiecare, propria sursă de lumină.

Jane şi soţul ei păşesc pe o potecă. Se apropie de un rîu, iar Jane devine, brusc, conştientă de faptul că nu poate merge mai departe. Deşi nu s-a rostit nici un cuvînt, ea are senzaţia că acel rîu este o barieră, dincolo de care nu poate trece. Este fericită pentru soţul ei, pentru că acesta nu mai are dureri şi a ieşit din corpul lui muritor. Jane îi spune adio şi, într-o străfulgerare, se pomeneşte înapoi, în propriul ei trup pămîntesc, în camera de spital, lîngă învelişul corporal al soţului ei.

Femeia îşi dă seama că, de-a lungul întregii experienţe, auzise muzică, în tonuri pe care nu le mai cunoscuse vreodată. Muzica fusese prezentă aproape de la bun început, de cînd văzuse aburul acela ridicîndu-se din trupul soţului ei, dar acum încetase. Şi-a forţat auzul, încercînd să mai prindă cîteva acorduri, dar nu desluşea decît o linişte deplină. S-a uitat în jos, la soţul ei mort, şi nu a mai ştiut ce să simtă. S-a gîndit că ar trebui să fie tristă şi deprimată din cauza morţii lui, dar, de fapt, se simţea, în mod straniu, eliberată, ştiind că spiritul bărbatului ei a supravieţuit morţii corpului. Totuşi, este încă buimăcită, uluită. Vrea să ştie: „Toate astea s-au întîmplat cu-adevărat?“.

* * *

O femeie din Germania, care a avut grijă de o prietenă pînă cînd aceasta şi-a dat ultima suflare, a descris următoarea experienţă pe care ea a trăit-o atunci: ,,Rosemary a murit la 10 zile după ce a căzut la pat, fiind, cu fiecare zi, tot mai slăbită. În noaptea în care a murit, îi ţineam capul ridicat. Respiraţia îi era hîrşîită şi neregulată. Uneori, respira, după o pauză, cu mare dificultate. Era ora 2 noaptea şi, simţindu-mă obosită, după cîteva zile şi nopţi de îngrijire intensă şi de veghe, am închis ochii pentru o clipă, în timp ce Rosemary continua să respire cu mare greutate. Îndată ce am închis ochii, am văzut un tunel cu o lumină puternică la capăt. Intensitatea şi claritatea ei m-au uluit atît de tare, încît am deschis ochii. Am considerat aceasta ca fiind un semn că Rosemary se stinsese deja, dar ea a murit în momentul în care eu am deschis ochii: cu un suspin imens, şi-a împins capul, căutînd să-l aşeze la adăpostul palmelor mele. O ţineam strîns, dar nu atît de strîns încît să o pot reţine. Am avut o senzaţie ciudată: era ca şi cum ea s-ar fi născut, din nou, exact în clipa aceea“.

* * *

Dacă ar fi să condensez într-o frază descrierile privind modificările geometrice ale spaţiului, care însoţesc, adeseori, experienţele morţii împărtăşite, aş spune că ele prezintă o trapă, care se deschide în momentul morţii, ducînd spre o dimensiune diferită şi cu mult mai amplă. O asemenea descriere se potriveşte mult cu aceea făcută de Nancy, al cărei frate murea din cauza unei insuficienţe cardiace congestive, la un spital din Carolina de Nord.

(va urma)

RAYMOND MOODY

COMENTARII DE LA CITITORI