Ecaterina Teodoroiu, eroina de la Jiu

in Lecturi la lumina ceaiului

Este numită „eroina de la Jiu“. Călăuzită de cele mai nobile sentimente faţă de patrie, a îmbrăcat mai întîi uniforma albă de infirmieră pentru răniţi, apoi pe cea de soldat. Hotărîtă să apere cu arma în mînă pămîntul strămoşesc, Ecaterina Teodoroiu s-a aruncat în focul marilor bătălii de la începutul primului război mondial. A căzut eroic în bătălia de la Mărăşeşti, onorînd steagul românesc.

Ecaterina Teodoroiu s-a născut la 16 ianuarie 1894, satul Vădeni, astăzi cartier în componenţa Municipiului Tîrgu-Jiu, într-o familie de ţărani săraci, cu opt copii. De mică a avut aplecare către învăţătură. Cînd a sosit timpul să meargă la şcoală, Ecaterina nu a vrut să rămînă acasă ca fraţii ei sau ca alţi copii din sat. Sprijinită de mama sa, care se mîndrea că are o fată cu multă dragoste de carte, a devenit elevă. Clasele primare le-a urmat la Vădeni, apoi la Tîrgu Jiu. S-a pregătit pentru o carieră de învăţătoare, motiv pentru care a urmat, la Bucureşti, un gimnaziu-pension, apoi a frecventat cursurile unei şcoli de infirmiere, absolvită în anul 1916.

Prima participare a ei la viaţa militară a fost consemnată în 1913, cînd, deşi era elevă în anul V de liceu, s-a înscris în asociaţia cercetaşilor români, Cohorta „Pastorul Bucur“ din Bucureşti, iar din 1914 era cunoscută ca bună cercetaşă în cohorta gorjeană de la Tîrgu-Jiu, unde activa pe timpul vacanţei.

După intrarea României în război, a fost întîlnită adesea la spitalul din Tîrgu Jiu, acordînd îngrijiri răniţilor, printre care s-a aflat şi fratele său mai mare, Nicolae. Pentru Ecaterina, moartea fratelui său a reprezentat convingerea că războiul nu este o joacă, ci conştiinţa jertfei supreme. După mai multe încercări de a participa pe front ca soldat activ, de fiecare dată spunîndu-i-se că locul ei este în spital, Ecaterina a hotărît să plece pe cîmpul de bătălie. Comandanţii au cedat insistenţelor ei şi au primit-o să lupte alături de ostaşi.

În 10 octombrie 1916, a avut loc prima bătălie de la Jiu. Trupele Armatei I Române, comandate de generalul Ion Dragalina, au respins o puternică ofensivă inamică, iar soldatul Ecaterina Teodoroiu a fost în primele linii. Pe 14 octombrie 1916, în timpul primei ofensive germane peste Munţii Gorjului, Ecaterina a luat parte alături de populaţia civilă, cercetaşi şi o companie de miliţieni la luptele de la Podul Jiului, concurînd la respingerea atacului unei companii bavareze inamice.

Confruntarea descrisă de Constantin Kiriţescu în „Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1918“, vol. I, seamănă a scenariu de film: „În timpul luptei, pe la amiază, o coloană inamică, în forţă de o companie şi jumătate, cu mitraliere, reuşeşte să se strecoare printre grupul nostru central şi detaşamentul din stînga şi ajunge în marginea de vest a oraşului, la podul de fier al Jiului. Vestea se răspîndeşte cu iuţeala fulgerului în oraş. O revoltă şi o însufleţire extraordinară cuprinseră pe locuitorii mîndrului orăşel. «La pod, la pod, să nu lăsăm pe nemţi să intre în oraş!», strigau toţi din toate părţile. În cea mai mare grabă se organiza apărarea podului cu concursul unui comisar de poliţie, care adunase şi el cîţiva sergenţi de oraş şi cu o companie de 150 miliţieni. (…) Cu un entuziasm de nedescris, «trupa» de apărare a Tîrgu Jiului lua poziţia în spatele digului de pe malul rîului, lîngă grădina publică a oraşului. Coloana de bavarezi încercă să intre pe pod, dar fu primită cu salve de focuri. Încercările repetate ale duşmanului nu reuşiră; voinicii apărători îl ţineau în respect pe celălalt mal. (…) Femei curajoase îngrijeau pe răniţi chiar lîngă linia de luptă şi cărau muniţii luptătorilor. Printre ele se distingea prin curajul şi înflăcărarea ei o tînără, Ecaterina Teodoroiu, care mai tîrziu va cîştiga, prin moartea ei eroică, dreptul de a rămîne în istorie cu numele de «eroina de la Jiu»“.

Într-o zi de duminică, prin noiembrie, Ecaterina a fost rănită uşor. Acest lucru a îndîrjit-o şi mai mult, devenind tot mai activă pe frontul ce parcurgea traseul Tîrgu-Jiu, Dăneşti, Floreşti, Răşina, Peşteana, Tunşi. A fost luată prizonieră şi dusă la Cărbuneşti, de unde a scăpat, împuşcînd santinela de pază. A revenit pe cîmpul de luptă şi la Bărbăteşti a fost rănită uşor la picior. În luptele din 6 noiembrie 1916, din apropiere de Filiaşi, un obuz i-a fracturat tibia şi coapsa stîngă, urmînd o perioadă în care a trecut prin mai multe spitale — la Craiova, Bucureşti şi la Spitalul „Regele Ferdinand“ din Iaşi. Cu prilejul vizitei reginei Maria la spital, aceasta a recompensat-o cu 400 lei lunar, acordîndu-i totodată gradul de sublocotenent onorific, pentru a-i conferi autoritate în faţa trupei.

În „Memoriu asupra activităţii eroinei Ecaterina Teodoroiu în partea a doua a campaniei cu Regimentul 43/58 Infanterie“, colonelul Constantin Pomponiu, fost comandant al acestui regiment îşi aminteşte: „Lunar se ducea la Palatul Regal unde se prezenta M.S. Regina şi de unde i se dădea suma de lei 400; aceşti bani nu-i cheltuia pentru ea, decît foarte puţin, fiind şi foarte sobră, ajuta soldaţii, ridicîndu-le traiul cu ce se putea cumpăra în acele timpuri; regimentul avînd grijă pentru mîncarea şi îmbrăcămintea ei, echipată cu aceeaşi uniformă ca şi ofiţerii. Deşi avea un fizic nu tocmai foarte la vedere, însă a fost totdeauna sănătoasă, chiar călărea foarte bine. La toate marşurile inerente intrării Regimentului pe front a mers tot timpul pe jos în fruntea plutonului său pe care-l antrena prin exemplul şi însufleţirea sa patriotică, cu toate că purta carabina, cartuşele necesare 160, precum şi grenade, totdeauna am văzut-o neobosită şi cu moralul ridicat“.

În memoriile încredinţate ziaristului N. Rădulescu-Marador şi reproduse în „Observatorul militar“ (nr. 6, 10-16 februarie 2010) sub titlul „Înger al răzbunării şi cronicar de front“, Ecaterina scria: „Rămasă singură pe lume, am jurat să mă răzbun şi m-am rugat să fiu înrolată chiar în compania fratelui meu. Plec pe front, de data aceasta ca soldat, şi în ziua de 10 octombrie 1916 primesc botezul de sînge, dar avîntul răzbunării m-a făcut să pierd prevederea şi sînt luată prizonier. Escortată de un soldat german care mi-a luat arma am fost trimisă… unde?, nu ştiu. În cale mi-aduc aminte că am încă revolverul; două gloanţe în capul santinelei mi-au redat libertatea. Îmi iau arma şi fug pe poteci dosnice înspre ai noştri. Sînt văzută însă la un luminiş şi-o ploaie de gloanţe răpăie în urma mea, rănindu-mă la piciorul drept. Nu simt nimic; libertatea îmi dă aripi. Fug înainte şi la două noaptea sînt între ai mei, cărora le descriu poziţia inamică. Vor să mă bage în spital, dar nu primesc şi plec în luptă cu un bandaj sumar. Iau parte la un atac de baionetă şi cu toată greutatea armei avîntul îmi dă putere să ucid trei inamici. Sînt mulţumită! La Bărbăteşti, o bombă de 305 îmi fracturează tibia şi coapsa stîngă, aşa că în timpul retragerii am fost tot în spital. Acuma sînt bine, sînt sublocotenent şi plec din nou să caut glonţul pe care va scrie glorie sau… moarte pentru ţară“.

Într-un raport al comandantului Companiei a 8-a, Regimentul Gorj, se arată: „Nerămînîndu-i pe lume (n.r. – Ecaterinei), după cum declară domnia-sa, decît singurul frate din Compania a 8-a Regimentul 18 Gorj, se hotărî să lupte ca soldat lîngă dînsul, spre a îmbărbăta pe soldaţi să-şi elibereze pe mama sa. Într-adevăr, în ziua de 16 octombrie 1916 dimineaţa, tocmai pe timpul loviturii furioase ce am dat cu Divizia noastră, distrugînd Divizia 11 Bavareză, trecînd să observ mersul luptei a Secţiei a II-a de Mitraliere a Regimentului 18 Gorj din compania ce comandam, am întîlnit în drum pe domnişoara Teodoriu Ecaterina cu fratele ei, care tocmai îi arăta cum se încarcă arma, ochirea şi punerea baionetei. Întrebînd-o ce voieşte cu aceasta, mi-a răspuns că se duce la Schela să-şi scape pe mama sa. De aici înainte cercetaşa Teodoriu Ecaterina a luptat cu arma în mînă lîngă fratele său, constituind un adevărat exemplu eroic pentru soldaţi, cu care a îndurat toate greutăţile şi de care nu s-a despărţit nici un moment, chiar cînd compania pornea la asaltul cu baioneta, după cum mi-au istorisit mulţi dintre oamenii companiei mele, în special sergentul Safta Pavel din Compania de Mitraliere, comandantul Secţiei a IV-a care a luptat mai ales în timpul retragerii din Oltenia, împreună cu Regimentul 18 Gorj … Ca o concluzie, părerea mea intimă în calitate de instructor al legiunii din care făcea parte este că cercetaşa Teodoriu a fost o domnişoară corectă şi a dat dovadă de mult curaj, abnegaţie pînă la deznădejde şi iubire familiară, în plus convingerea îndeplinirii îndatoririlor conştiincioase a Legii Cercetaşilor, meritînd toată admiraţia acestei Jeana d’Arc a noastre, ce se cuvine a fi recompensată, chiar dacă neseriozitatea vîrstei sale încă fragede i-ar da aparenţa unei vivandiere din vechea armată franceză”.

Pentru faptele sale de arme, Comandamentul Marii Legiuni a Cercetaşilor i-a decernat Ecaterinei Medalia „Virtutea Cercetăşească“ de aur, iar prin Înaltul Decret nr. 191 din 10 martie 1917, publicat în Monitorul Oficial nr. 292 din 16 martie 1917, la propunerea ministrului secretar de stat la Departamentul de Război nr. 12678 din 10 noiembrie 1916, „domnişoara Teodoroiu Ecaterina din Legiunea de Cercetaşe «Domnul Tudor» a fost distinsă cu Medalia «Virtutea Militară» de război clasa a II-a pentru vitejia şi devotamentul ce a arătat pe cîmpul de luptă, s-a distins în toate luptele ce Regimentul 18 Infanterie a dat cu începere de la 16 octombrie 1916, dînd probe de vădită vitejie, mai ales în luptele ce s-au dat la 6 noiembrie 1916, în apropiere de Filiaşi. A fost rănită de un obuz la ambele picioare“.

În spitalul de la Iaşi, eroina s-a refăcut spre mijlocul lunii ianuarie 1917, după care şi-a reluat locul pe front, continuînd să lupte cu vitejie împotriva inamicului. Ofensiva din Moldova a fost pregătită cu mult tact şi pricepere, dar au urmat zile de front foarte grele pentru ostaşii români. Încurajaţi de exemplul Ecaterinei mereu în fruntea plutonului său, soldaţii români rezistau atacului crunt al inamicului.

La 4 august 1917, Ecaterina a plecat împreună cu camarazii săi pe front, îmbrăcată în uniforma de sublocotenent şi echipată cu armă, raniţă, cartuşieră, grenade şi sacul de pesmeţi. În pofida drumului anevoios, a mărşăluit alături de soldaţi, iar în 20 august regimentul şi-a ocupat poziţiile în tranşeele de pe Dealul Secului.

Miercuri, 22 august, la ora 21,15, unităţile române au fost atacate şi surprinse descoperite de unităţi din Regimentul 40 Rezervă german. Pe timpul retragerii, sublocotenenta Ecaterina Teodoroiu a fost lovită de două gloanţe de mitralieră pe Dealul Secului-Muncel şi a căzut la datorie.

În Darea de seamă asupra operaţiunilor executate pe zile, conform Jurnalului de operaţii din perioada 1 ianuarie-15 septembrie 1917, generalul Ernest Broşteanu, comandantul Diviziei a XI-a, consemna: „Brigada 21 Infanterie. În cursul zilei de 22 august a.c., pînă la ora 21,30, pe tot frontul a fost acalmie completă, întreruptă foarte rar de slabe focuri de artilerie. În acest timp s-a încercat a se face mai multe recunoaşteri. La Regimentul 42/66 aceste recunoaşteri n-au reuşit a înainta din cauză că inamicul, avantajat de situaţia dominantă ce are, a tras asupra acelor patrule; asemenea şi la Regimentul 43/59 patrulele au fost oprite de focurile de mitraliere. La ora 21, inamicul a început un atac prin surprindere, cu patrule mari care s-au apropiat de tranşeele Regimentului 42/66 şi 43/49. Inamicul s-a servit pentru atacul său mai ales de grenade de mînă şi mitraliere, în timp ce bombardiere de tranşee au tras asupra regiunii rezervelor noastre. Atacul a fost pe deplin respins la ora 21,30, producînd pierderi inamicului prin focuri de mitraliere, grenade de mînă şi baraj de artilerie. În această luptă am pierdut pe eroina noastră, voluntara Ecaterina Teodoroiu, care a căzut vitejeşte în capul plutonului ei, îmbărbătîndu-şi soldaţii“.

La 23 august, Ecaterina a fost citată prin Ordinul de Zi nr. 1 al Regimentului Lupeni, comandat de colonelul Constantin Pomponiu: „În timpul ciocnirii de ieri, noaptea, pe Dealul Secului, a căzut în fruntea plutonului său, lovită în inima ei generoasă de două gloanţe de mitralieră, voluntara Ecaterina Teodoroiu din Compania a 7-a. Pildă rară a unui cald entuziasm, unit cu cea mai stăruitoare energie, aceea pe care unii au numit-o cu drept cuvînt «Eroina de la Jiu» şi-a dat jertfa supremă, lipsită de orice trufie, de orice deşartă ambiţie, numai din dragostea de a apăra pămîntul Ţării acesteia cotropită de duşmani. Ecaterina Teodoroiu a fost la înălţimea celor mai viteji apărători ai Ţării sale şi i-a întrecut prin puterea cu care, înfrîngînd slăbiciunea femeiască, a ştiut să dovedească vigoarea bărbăţiei de trup şi de suflet şi calităţile întregi ale unui ostaş îndrăzneţ, neobosit şi plin de entuziasmul de a se face folositoare cu orice preţ. Aceea care a luptat ca un viteaz din alte vremuri la Tîrgu Jiu, aceea care şi-a desfăşurat energia-i rară împotriva morţii albe care a secerat pe camarazii ei bolnavi de tifos exantematic porneşte din nou în luptă cu un avînt renăscut, cu nădejdea că va contribui şi ea la opera cea mare a revanşei, la a cărei pregătire a luat parte foarte activă, conducînd instrucţia. A căzut înainte de a ajunge la ţelul acestei revanşe. Şi-a dat viaţa cu simplitatea eroismului adevărat, nu pentru a obţine apoteoze de vorbe, ci pentru că aşa cerea inima ei, pentru că aşa credea sufletul ei că se împlineşte datoria vieţii. Aceea care în vitejia ei comunicativă a murit în clipa cînd se descoperea spre a-şi îndemna ostaşii cu vorbele: «Înainte, băieţi, nu vă lăsaţi, sînteţi cu mine!», are drept, din clipa aceea, la cinstirea veşnică a unui nume neuitat de camarazi“.

A fost înmormîntată cu paradă militară pe 23 august 1917, în valea Zăbrăuciorului, alături de căpitanul Dumitru Morjan, gorjean căzut la datorie cu o zi înainte, în fruntea Companiei a 6-a. La căpătîi i-a fost ridicată o mare cruce de stejar, de către comandantul Diviziei a XI-a.

„Astfel a pierdut Regimentul 43/59 Infanterie aceasta fecioară inimoasă, vitează, demnă de moşii şi strămoşii ei şi ca o pildă atît pentru Regimentul cu care a luptat şi şi-a dat viaţa pentru apărarea şi mărirea Patriei, cît şi pentru toţi românii şi, în special, pentru femeile române, fiind unicul exemplu în istoria Patriei, ca o fecioară tînără să aibă atît de mare însufleţire să-şi jertfească viaţa pentru pămîntul strămoşesc“, conchidea, la 10 mai 1920, în Memoriul său, colonelul Pomponiu.

La patru ani de la moartea Ecaterinei, în 4 iunie 1921, osemintele acesteia au fost deshumate şi transportate la Tîrgu Jiu, unde, pe 9 iunie, au fost depuse în cavoul din faţa Primăriei. În 8 iunie, Capitala ţării a dat onoruri militare osemintelor eroinei sublocotenent Ecaterina Teodoroiu, care străbătuseră traseul Focşani-Bucureşti-Rîmnicu Sărat-Buzău-Ploieşti. În gările acestor oraşe, vagonul naţional rezervat eroinei a fost întîmpinat cu pietate şi recunoştinţă. În Gara de Nord, vagonul acoperit de flori şi îmbrăcat în verdeaţă şi în tricolor a fost primit de oficialităţile Capitalei, de numeroşi bucureşteni. Cortegiul care urma să o însoţească pe eroină la Tîrgu-Jiu, format din două tunuri capturate de gorjeni la Jiu şi Mărăşti, a parcurs străzile Capitalei în uralele mulţimii.

Cu această ocazie, Ministerul de Război a dispus ca Regimentul 43/59 Infanterie să primească numele eroinei Ecaterina Teodoroiu. În perioada 1959-1961, numele tinerei combatante din Primul Război Mondial a fost purtat de Regimentul 18 Mecanizat din Caransebeş.

„Această tînără eroină de la Jiu a fost exemplu de curaj şi patriotism pentru toate generaţiile ce vor veni. (…) A dat dovadă de mult curaj, abnegaţie pînă la deznădejde şi iubire familiară, în plus convingerea îndeplinirii îndatoririlor conştiincioase a Legii Cercetaşilor, meritînd toată admiraţia această Jeana d’Arc a noastră“, spune maiorul Constantin Bucimeanu în biografia pe care a alcătuit-o Ecaterinei Teodoroiu, înaintată Serviciului Istoric din Marele Stat Major.

Începînd cu anul 1938, casa familiei Teodoroiu, construită în 1884, a fost amenajată drept Casa memorială „Ecaterina Teodoroiu”.

În perioada de început a regimului comunist de la noi din ţară, statutul ei de eroină a fost extrem de redus, tocmai prin asocierea ei intenţionată cu regimul monarhic, ori cu clasa burgheziei.

După anul 1960, imaginea de eroină naţională a Ecaterinei Teodoroiu a revenit în prim-plan, fiind utilizată intensiv de către propaganda regimului, în anul 1978 realizîndu-se şi un film despre ea, intitulat chiar „Ecaterina Teodoroiu”, regizat de Dinu Cocea, după un scenariu de Mihai Opriş şi Vasile Chiriţă. Rolurile principale au fost interpretate de actorii Stela Furcovici, Ion Lupu, Mihai Mereuţă, Ion Caramitru, Amza Pellea şi Ilarion Ciobanu.

După anul 1989, probabil din cauza utilizării imaginii Ecaterinei Teodoroiu de către propaganda comunistă, statutul său de eroină naţională a fost apreciat cu discreţie, total nemeritat conform mărturiilor istorice existente.

Acum, la 100 de ani de la sacrificiul ei suprem, se cuvine să spunem că, deşi despre contribuţia sa la primul păzboi mondial s-au scris nenumărate cărţi, studii şi articole, nimic din toate acestea nu poate reda la adevărata dimensiune spiritul său de luptă, patriotismul şi puterea ei de sacrificiu. Ecaterina Teodoroiu a fost la înălţimea celor mai viteji apărători ai ţării noastre, iar pentru dragostea de ţară, pentru faptele de vitejie şi simţul rar al datoriei, prin care şi-a îndeplinit ceea ce socotea a fi misiunea ei, chiar cu preţul jertfei supreme, se cuvine să vărsăm măcar o lacrimă…

Marina Bădulescu

COMENTARII DE LA CITITORI