Efectul „Werther“ şi apatia (1)

in Polemici, controverse

Planificasem o călătorie în Islanda pentru luna august a acestui an. Nu pentru a-i premia pe islandezi pentru că vor fi bătut Franţa şi vor fi ajuns în finala campionatului european (deşi, pentru o asemenea ispravă, ar merita toate premiile din lume), şi nici pentru că au preferat să îşi salveze ţara şi vieţile, lăsînd băncile să falimenteze pe merit, ci pentru că îmi doresc de mult să ajung acolo. Am renunţat. Nu mai vreau să călătoresc în următorii doi-trei ani, cel puţin nu cu avionul. Teama de zbor? Recunosc că nu mă simt prea confortabil în avion, dar nu ăsta e motivul. În decurs de două luni, două aeroporturi de mari capitale europene au fost aruncate în aer: Bruxelles şi Istanbul. În urmă cu trei luni, Parisul a fost ţinta unui atentat terorist multiplu, iar în Orlando, un dezaxat şi-a descărcat AKM-ul în mulţimea aflată într-un club. Nu cred că seria de atentate la care am asistat anul acesta are în totalitate legătură cu Daesh sau alte organizaţii teroriste malefice. Respectivele organizaţii teroriste îşi arogă, deseori, „meritul“ acestor atentate, fără ca indivizii tulburaţi care le comit să aibă, neapărat, o legătură reală cu ele. În orice caz, ceva planificat s-ar fi descoperit din timp – măcar asta ar trebui să fie concluzia faptului că toate Serviciile Secrete cheltuiesc foarte mulţi bani cu supravegherea noastră şi cu prevenţia actelor de terorism. Ca să nu mai vorbim de faptul că americanii, europenii, lumea în general, au fost de acord să se renunţe la multe drepturi sau să limiteze altele în scopul supravegherii şi al prevenţiei terorismului. Indivizii care au comis acele acte teribile în care au ucis atît de mulţi nevinovaţi, plus libertatea de a călători, plus turismul în ţări care, în mare parte, trăiesc din această activitate, erau izolaţi, apartenenţa la organizaţii teroriste nefiind suficientă pentru concluzia că actele lor teroriste ar fi fost planificate. Or, Serviciile Secrete, politicienii, mass-media, suporterii sistemului, toţi au susţinut că ultimele atentate au arătat un nou tip de terorist, lupul singuratic, imprevizibil şi intrasabil şi că, tocmai din acest motiv, al imprevizibilităţii şi singularităţii, „noul tip de terorist“ este cu mult mai periculos decît toţi teroriştii înregimentaţi în organizaţii ca Daesh sau al Qaeda. Am găsit în nişte cărţi de marketing şi protecţia consumatorilor două posibile alte explicaţii care mi se par mult mai plauzibile decît explicaţia obişnuită a autorităţilor.
1. Omul hiper-saturat cu informaţii care decurg la interval de fracţiuni de secundă din tumultul vieţii cotidiene „funcţionează“ pe bază de „scurtături“ ( engl., shortcuts) mentale sau emoţionale, care îl ajută să ia decizii automate, scutite de efortul de a gîndi sau de a parcurge drumul normal, îndelungat, al deciziei raţionale. De regulă, oamenii se imită între ei sau, după caz, se supun permanent validării publice a comportamentelor individuale, tocmai din nevoia de economie de timp şi mijloace, pentru a nu fi forţaţi să gîndească şi să acţioneze raţional. Fiecare dintre noi, fie că vrem să acceptam sau nu asta, ne înscriem în main-stream (trend majoritar) şi ne lăsăm purtaţi de curent, în acest fel putînd să facem faţă avalanşei informaţionale continue. În mare măsură, ajungem să acţionăm mecanic şi să gîndim la fel. Exact ca în reclamă. Dar, acolo unde toţi oamenii gîndesc la fel, nimeni nu prea mai gîndeşte. Imitaţia este una dintre aceste scurtături. Reacţia faţă de un eveniment la care individul cu mintea tulbure şi cu sufletul în iad priveşte sau asistă este aproape automată: trecerea la actul în sine pare a fi ceva teleghidat. Starter-ul este seria nesfîrşită de imagini, relatări şi comentarii relative la un eveniment cu mare impact emoţional, cum ar fi sinuciderea unei persoane cu care, din diverse perspective, imitatorul se aseamănă. Incidentul este cu atît mai amplu resimţit de imitator, cu cît persoana sinucigaşului este mai notorie sau incidentul mai mediatizat (un star de cinema, un copil părăsit de părinţii care au plecat la muncă în străinătate, un adolescent care s-a văzut umilit şi distrus pe Facebook, atît ca imagine personală, cît şi publică etc.). Oamenii, în special atunci cînd nu sînt siguri pe ei înşişi, urmează modelul altora. O sinucidere foarte mediatizată provoacă unele persoane, asemănătoare cu sinucigaşul, să comită sinucideri copiate. Acesta este efectul Werther, de care vorbesc americanii David Philips şi Robert Cialdini. Din istoria literaturii se ştie că, după publicarea romanului lui Goethe, „Suferinţele tînărului Werther“ (Die Leiden des jungen Werthers), în care protagonistul se îndrăgosteşte implacabil şi fără speranţă de o femeie măritată şi, la final, se sinucide, au apărut în toata lumea o mulţime de sinucideri imitative, nu doar în Germania, ci în toată Europa, peste tot unde apăruse cartea lui Goethe, motiv pentru care, în cîteva ţări, cartea a fost, o vreme, interzisă. De ce recurgeau acei oameni la sinucideri copiate după gestul unui personaj de roman? Pentru că se găseau în situaţii asemănătoare cu personajul. Nimic ideologic, nici estetic. Doar psihologic şi teleghidat. Psihologii americani au descoperit o sumbră relaţie între sinuciderea mediatizată, creşterea consecvenţială a numărului de sinucideri la indigo, accidentele rutiere şi de avion şi atentatele teroriste. Studii sociologice şi psihologice făcute în SUA în anii ’70 ai secolului trecut (David Philips este unul dintre autori) şi în prima decadă a acestui secol (Robert Cialdini este cel de al doilea autor) demonstrează „o tendinţă îngrijorătoare către sinuciderea motivată de publicitate făcută actului suicidal, a unor persoane asemănătoare între ele“; asemănarea între sinucigaşi determină ca actul în sine să pară mai legitim. De aceea, atentatorii de la Paris, Bruxelles, Istanbul sau Orlando, ca să dau numai exemple din ultimele două luni, se revendică ai Daesh. Robert B. Cialdini publică, în Psihologia manipulării, o serie de 3 diagrame care arată fluctuaţia cotidiană a numărului de accidente mortale înainte, în timpul şi după publicarea unui reportaj despre o sinucidere. Diagramele arată un vîrf al acestor accidente la 3 zile după mediatizarea sinuciderii, o scădere bruscă în următoarele 3-4 zile, după care urmează o nouă creştere destul de mare la o săptămînă distanţă. Nu putem şti cît de exacte sînt aceste deducţii statistice, dar e cert că un asemenea incident generează gînduri sumbre chiar şi celor care nu au intenţii suicidale, ceea ce poate înseamnă o slăbire fatală a concentrării în trafic. Iar unii indivizi, spectatori ai mediatizatelor incidente suicidale, pot să îşi mascheze propriile tendinţe spre suicid sub forma unui accident. Anul trecut, un avion al Air Berlin a fost prăbuşit intenţionat de copilot, care i-a luat în moarte cu el şi pe cei o sută şi ceva de pasageri (inclusiv o întreagă clasă de liceu care se întorcea, cu zîmbete fericite şi glume, dintr-o vacanţă în Spania). Cialdini adaugă, în comentariul la aceste diagrame, că „cei care încearcă să îşi mascheze actul auto-distructiv sub forma accidentului aşteaptă timp de cîteva zile înainte de a trece la acţiune – probabil pentru a prinde curaj, a plănui fapta sau a-şi pune la punct alte probleme“. Pentru Cialdini, e cert însă că siguranţa celor care călătoresc la cîteva zile după publicarea unui reportaj despre o sinucidere este serios pusă în pericol: „în consecinţă, am face bine să fim ceva mai prevăzători atunci cînd călătorim în aceste perioade“. Indivizii profund tulburaţi, precum atentatorii sinucigaşi, fac din sinuciderea ambalată în acte de terorism, în care numărul şi identitatea victimelor nu contează, o soluţie pentru gravele lor probleme mentale şi emoţionale. Odată ce aceştia văd la Tv, pe smartphone sau pe net o sinucidere sau un act terorist, în mintea lor profund tulburată apare ideea de imitaţie. Teroriştii sinucigaşi- „lupii singuratici“ din teoriile autorităţilor şi ale Serviciilor Ssecrete – se sinucid din imitaţie, luînd cu ei în moarte zeci de oameni nevinovaţi şi rănind sute. Şi alţii, la fel ca ei, vor repeta aceste acte teleghidate, atît timp cît în public se vorbeşte şi se analizează, pe toate faţetele, atentatele „înaintaşilor“ lor, asemănători cu ei. De aceea este atît de înspăimîntător: pentru că e atît de simplu! Imitaţia este scurtătura pe care o utilizăm cu toţii pentru a învăţa să fim pe picioarele noastre. Doar că există unii, puţini şi ascunşi sub aparenţele unui om normal, care imită gesturi şi comportamente malefice, diabolice, într-un adevărat cult al morţii. Din nenorocire, în aceste sinucideri la indigo, mor oameni nevinovaţi, vise, idealuri şi culturi. Şi nimeni nu ne apără, la modul real, contra acestor sinucigaşi, care se copiază între ei şi care îşi alătură în moartea lor ritualică persoane fără nici o vină.

(va urma)
Gheorghe Piperea

COMENTARII DE LA CITITORI