Efectul „Werther“ şi apatia (2)

in Polemici, controverse

2. O altă scurtătură mentală şi emoţională este principiul validării publice, care afirmă că ne folosim de informaţiile cu privire la comportamentul altora pentru a determina propriul nostru comportament. Există un mecanism semi-inconştient prin care determinăm corectitudinea unei acţiuni proprii prin intermediul părerii altora. Considerăm corect acel comportament care prevalează la ceilalţi, o acţiune personală care este în linie cu ceea ce fac, îndeobşte, şi ceilalţi, fiind normală. Acest principiu ne ajută să trăim în tumultul lumii moderne, fiind o scurtătură mentală şi emoţională care ajută la „economisirea“ timpului alocat deliberării şi deciziilor importante, esenţiale, presante sau care, pur şi simplu, merită mai mult atenţia şi concentrarea noastră (de ex., hobby-urile). Dar tocmai această caracteristică poate fi periculoasă, pentru că ne poate face să acţionăm fără să gîndim; şi ceea ce este şi mai grav, ne poate face vulnerabili faţă de profitorii care cunosc acest mecanism şi ne manipulează. Principiul validării publice poate fi folosit împotriva noastră, nu numai de către alţii, de profitori sau de manipulatori, ci chiar de către noi înşine, de noi, cei din semi-inconştientul nostru, de eul nostru freudian: pentru a obţine validarea publică, ajungem să considerăm că ceea ce preferăm noi ca adevăr este chiar adevărul. Cu cît este mai mare numărul celor care consideră corectă o idee, cu atît mai mult va fi ea percepută ca fiind corectă de către individ. Dacă realitatea concretă nu poate fi schimbată, în schimb percepţia ei publică şi socială poate fi. Convinge şi vei fi convins. Pe de altă parte, atunci cînd nu sîntem siguri de noi înşine, atunci cînd situaţia este ambiguă şi neclară, atunci cînd domneşte incertitudinea, sîntem cel mai dispuşi să considerăm că ceea ce fac alţii este corect. Pentru teologi, psihologi şi istorici, aceasta este o provocare, dar pentru cei care fac şi derulează politici publice, mai ales pe banii noştri, pentru proprietarii de suporţi media, pentru editori şi producători de filme şi de programe de televiziune, este o obligaţie de a acţiona şi de a nu mai permite crima şi sinuciderile la indigo. Într-o situaţie ambiguă, tulbure, tendinţa fiecăruia către validare publică este să aştepte reacţiile celorlalţi. Ne uităm, fix sau cu vederea periferică, ori pe furiş, daca cineva observă, sau nu, că un om e prăbuşit pe caldarîm şi nu ştim dacă a căzut pentru că e beat criţă, ori pentru că are un atac de cord. Dacă nimeni nu se „prinde“ că omul are un atac de cord, sînt foarte mari şanse să trecem pe lîngă acea fiinţă, acceptînd mental că, de fapt, e beat sau se preface – iar convingerea e dată de faptul că toţi trec pe lîngă el părînd să nu îl ia în seamă. Aceasta este ceea ce psihologii americani denumesc „ignoranţă colectivă“. Pentru a ilustra acest efect, Cialdini relatează cel mai mediatizat caz: Catherine (Kitty)Genovese. (…). În cartierul newyorkez Queens, o crimă s-a petrecut sub ochii a nu mai puţin de 38 de persoane, care au tăcut şi au rămas inactive, apatice faţă de incident, deşi victima a ţipat şi a cerut ajutor, deşi crima s-a petrecut în doi timpi – într-o primă fază, femeia a scăpat cu greu şi cu zgomot mare din ghearele criminalului, dar a fost prinsă din nou, la interval de cîteva zeci de minute, cînd, deşi s-a zbătut, a ripostat, a chemat după ajutor, nu a mai scăpat. În tot acest răstimp (mai mult de 35 de minute), cei 38 de inşi care au văzut şi auzit incidentul nu numai că nu au intervenit pentru a scăpa victima de la moarte, dar nici măcar nu au sunat la Urgenţe, deşi apelul nu le-ar fi luat mai mult de două minute şi, în plus, le-ar fi asigurat anonimatul, adică protecţia faţă de o eventuală răzbunare ulterioară a agresorului. De fapt, nu exista nici un motiv aparent pentru a nu face acest gest minimal de ajutorare a unei persoane aflate în evident pericol. Culmea este că incidentul avea toate „şansele“ să rămînă anonim – în definitiv, New York e unul dintre cele mai violente oraşe din lume, unele dintre cartierele sale, cum sînt Queens sau Harlem, fiind chiar în capul listei în această privinţă; ce mai înseamnă o crimă în plus? Doar că un ziarist de la New York Times, A. M. Rosenthal, a aflat de incident din întîmplare, în timpul unei confesiuni a comisarului şef. Şocant a fost „amănuntul“ referitor la cei 38 de martori care au asistat la crimă, fără a face nimic pentru a ajuta victima. După relatarea incidentului, acesta s-a transformat într-un subiect foarte grav şi intens dezbătut în presă, dar cel mai important lucru a fost, şi este, că oamenii au ajuns să se întrebe dacă în oraşele mari, americane, lumea mai este normală şi mai are sufletul. S-a spus că oraşele mari dezumanizează, că societatea de consum produce roboţi fericiţi, dar insensibili la suferinţele semenilor, că marile aglomeraţii alienează şi că, în fine, societatea americană (şi cele care o copiază sau o imită) este o „societate rece“, indiferentă la nevoile cetăţenilor. De la acest caz, s-a declanşat un adevărat fluviu de relatări de incidente asemănătoare, de unde se putea lesne trage concluzia că societatea de consum este o societate apatică, depersonalizată. Megalopolisul a fost pus în opoziţie cu comunităţile mici: s-a observat că în acestea nu s-ar fi putut întîmpla astfel de incidente în care un număr atît de mare de oameni să nu intervină cu un minim efort, pentru a da o mînă de ajutor. Cialdini relatează că, în 1968, doi psihologi (Bibb Latane şi John Darley, care au şi scris o carte cu acest subiect) au arătat că motivul pentru care nimeni dintre cei 38 de oameni care au asistat la incident nu a intervenit, a fost tocmai acela că au fost atît de mulţi observatori. Personal, am în minte cîteva tablouri cu Isus pe drumul Calvarului şi cu El în curs de a fi răstignit pe cruce şi oamenii simpli pictaţi de artist, oameni care nu par deloc diabolici, dar care stau apatici şi se uită năuci la ceea ce se întîmpla, aşteptînd, parcă, un gest al cuiva care să îl ajute cumva pe Dumnezeu. Dar nimeni nu face gestul, probabil pentru că toţi se aşteaptă ca altcineva să îl facă. Şi sînt atît de mulţi observatori! Dacă de faţă ar fi fost şi alte persoane, un martor întîmplător la o astfel de scenă nu ar fi reacţionat, cel mai probabil. Şi asta tocmai pentru că, fiind de faţă atîţia oameni, responsabilitatea individuală se diluează în massa mare de observatori pasivi. Cialdini remarcă faptul, uluitor (şi adevărat), că, întrucît gîndim mecanic, pe scurtătura mentală şi emoţională, credem că altcineva a ajutat deja sau că va ajuta victima, şi că, cel mai probabil, noi înşine nu vom face nimic. Aşa că nimeni nu îşi mai oferă ajutorul, iar victima este pierdută, cu toate aparentele şanse de a fi salvată, mai mari în cazul în care privesc 38 de oameni, decît în cazul în care ar fi privit 2-3 persoane înfricoşate de agresor. În cazuri care nu par urgenţe, dar pot fi, aruncăm, rapid, priviri în jur şi, dacă vedem efectiv sau întrevedem cu vederea periferică figuri calme, neagitate, ajungem rapid la concluzia că nimic nu este în neregulă. Sînt absolut convins că acesta este motivul pentru care nici atentatorii din Bruxelles, nici cei din Istanbul nu au fost observaţi la timp şi neutralizaţi înainte de a-şi realiza scenariul malefic. Este imposibil ca indivizii respectivi să nu lase pe feţele lor sau în gesturi să transpară tensiunea de a fi „echipaţi“ cu veste explozibile şi pregătiţi de a se arunca în aer cu tot cu zecile de victime nevinovate din aeroport. Doar că aceste aspecte trec uşor neobservate, de vreme ce, pe feţele tuturor, toţi cei prezenţi văd fie calm, fie preocuparea pentru altceva, şi nu modificările de comportament ale individului ciudat şi agitat care tocmai a trecut pe lîngă ei. (Vizionaţi înregistrările de la Tv sau de pe YouTube: veţi vedea că, pînă la momentul exploziei, victimele par să fie sau chiar sînt oameni calmi, ne-presimţitori ai dezastrului). Culmea ironiei este că, întrucît preferăm să afişăm în public o atitudine sobră şi o ţinută demnă, toată lumea va părea sobră şi reţinută, deşi, din priviri, caută indicii dacă şi ceilalţi văd ceva ciudat la cel care se va dovedi a fi un atentator sinucigaş. Evenimentul la care toată acea lume în miniatură este martoră va fi interpretat ca o situaţie neurgentă, întrucît nimeni nu va vedea nici un indiciu care să o facă să intre în panică. Şi, de altfel, nici nu putem să ne manifestăm prea panicaţi în aeroport, unde ştim că sîntem permanent monitorizaţi – riscăm să avem probleme cu securitatea aeroportului. Latane şi Darley, citaţi de Cialdini, susţin că aceasta este starea de „ignoranţă colectivă“, acea stare ,aparent benignă, în care fiecare persoană decide că „dacă nimeni nu se arată preocupat, totul este în regulă“; între timp, pericolul poate escalada pînă la punctul în care un singur individ, neinfluenţat de calmul celorlalţi, va reacţiona. Exact asta a făcut Simon din Cirene, singurul om din asistenţa Calvarului, care a luat crucea pe umerii proprii, temporar. Islanda, în ce mă priveşte, poate să mai aştepte turişti. La fel şi Turcia, Egipt şi oraşul Dubai. Pînă cînd main stream-ul va înţelege că, deşi pe termen scurt, ştirile bombă vor face audienţe şi bani din reclame, pe termen mediu şi lung ne vor distruge felul de a fi, turismul e, în mare parte, un sport extrem.

Sfîrşit
Gheorghe Piperea
Nota redacţiei: Joi, 14 iulie a.c., a avut loc un sîngeros atentat terorist, în care şi-au pierdut viaţa 84 de oameni. Să fie vorba, şi în acest caz, de apatia autorităţilor?

COMENTARII DE LA CITITORI