EL – IMPOTENT. SOŢIA – BEATĂ MOARTĂ

in Alte știri

Dezvăluiri despre familia trădătorului Pacepa:

 

 

Odată cu trecerea anilor a dispărut acel Pacepa „civilizat“ şi jovial, fiind înlocuit cu un tip bizar, greu de înţeles de cei care nu-l cunoşteau. Lăsa impresia că este neterminat, că ceva îi lipseşte pentru a fi şi el ca toţi oamenii, că ascunde ceva, că nu e în stare să ia viaţa pieptiş, ci doar pe ocolite, recurgînd la subterfugii. Nu ducea o viaţă de familie ordonată, armonioasă, nu se afla în timpul liber împreună cu familia sa şi nici cu colegii. Pentru a oferi posibilităţi de recreere cadrelor cu funcţii de răspundere, directori şi directori adjuncţi, conducerea ministerului achiziţionase şi amenajase două baze de agrement: una în satul Izvorani, pe malul Lacului Snagov, iar cealaltă la periferia Bucureştilor, la Tunari.

Duminicile, multe dintre cadre cu funcţiile arătate se întîlneau, împreună cu familiile lor, într-unul din aceste locuri. Era şi un prilej de cunoaştere reciprocă, de apropiere, de împrietenire. Multe din asperităţile create în raporturile de serviciu dintre unităţi se estompau, poziţiile se armonizau. Era, desigur, un privilegiu pentru ofiţerii cu funcţii de comandă şi pentru familiile lor. La asemenea întruniri de sfîrşit de săptămînă, Pacepa, împreună cu familia sa, a participat de puţine ori, şi de fiecare dată doamna Pacepa s-a ameţit vizibil, încît ministrul Ion Stănescu l-a povăţuit să-şi strunească soţia, deoarece ambii se fac de rîs în faţa colegilor. A renunţat să mai participe singur ori cu soţia la acele întruniri colegiale. În timpul acesta, el mergea la serviciu sau în vizite pe la alţii, dar în interes de serviciu. La întrebările puse de curioşi, „de ce nu-i prezent şi tov. Pacepa?“, se emitea ideea că pentru el nu existau nici familie, nici distracţie, nici refacerea forţei de muncă, serviciul fiind mai presus de toate. Îşi aranja, în cursul săptămînii, întrevederile cu persoane sus-puse, activişti din aparatul C.C. al P.C.R., miniştri, cu oameni despre care se vorbea că au un mare viitor, urmînd să fie promovaţi în funcţii superioare în partid, ori pe linie administrativă. Inventa pretexte pentru a obţine o întrevedere cu asemenea persoane şi niciodată nu mergea cu mîna goală, interlocutorul primind în dar ceva „frumos şi util“, adus din Occident. Ce discutau nu avea nici o importanţă, realizarea mare pentru el era că tovarăşul îi acceptase cadoul şi fusese de acord să se mai întîlnească, să stea de vorbă ori de cîte ori Pacepa va considera necesar. Aşa a ajuns la „per tu“ cu Mihai Florescu, ministrul Petrochimiei, a cărui prietenie a cultivat-o cu asiduitate, ştiind că acesta era sfătuitorul de taină al Elenei Ceauşescu în probleme de chimie. Prin Mihai Florescu a aflat Pacepa multe dintre dorinţele „Savantei“, în legătură cu propulsarea ei în lumea oamenilor de ştiinţă.

Pacepa, cunoscîndu-i ambiţiile, i-a venit la timp în întîmpinare, procurîndu-i documentaţia necesară, uneori lucrări gata făcute, „Savanta“ trebuind doar să le semneze.

Pacepa venea acasă doar să se culce, masa de prînz şi cina le lua, de regulă, la serviciu, ori pe unde apuca. Neglijîndu-şi familia şi soţia, fiind stressat la maximum de calitatea de agent C.I.A, a devenit impotent sexual. Stă mărturie fişa sa de la cabinetul special din Spitalul Militar al Ministerului de Interne. Cu toate tratamentele intensive cu medicamente la modă, procurate din străinătate, consultat de cei mai reputaţi specialişti din România şi de peste hotare, boala nu a avut leac, devenind un handicapat. Această infirmitate a sa era acoperită cu secretul cerut de Hippocrate, numai că Pacepa trăia printre specialişti în aria informaţiilor, cărora nu le-a fost greu să afle tristul adevăr. Se şuşotea, se făceau glume, dar nu în prezenţa împricinatului, care s-ar fi supărat şi nu ar fi iertat pe nimeni.

Dacă Pacepa nu venea acasă decît să se culce, ori să tragă cîte un chef, ce îndeletniciri putea avea soţia lui? O bătea gîndul despărţirii de impotent, era încă tînără şi îşi putea reface viaţa, dar nu a îndrăznit să facă acest pas, determinată fiind şi de situaţia materială bună. Avea tot ce-şi dorea, inclusiv sticle multe şi variate cu lichid ameţitor, de toate mărcile, printre care şi spirtoasele de pe meleagurile româneşti. Doamna Pacepa a devenit alcoolică, dependentă de sticla pe care, uneori, o punea direct la gură, fără să mai folosească paharul. Deseori, cînd Pacepa sosea acasă, soţia se afla în lumea viselor bahice, şi dacă mai avea forţă şi precizie, îi azvîrlea sticla în cap. El, stupefiat de priveliştea din locuinţa sa, de lipsa de curăţenie, dezordine, sticle goale pe de-a-ntregul sau doar pe jumătate împrăştiate în toată casa, încerca să-i facă morală, s-o educe, s-o îndrepte. Noţiunea de locuinţă pentru Pacepa era sinonimă cu cea de infern! Cînd doamna Pacepa îşi atingea ţinta, soţul său apărea a doua zi la serviciu cu vînătăi şi zgîrieturi. Pentru că trebuia să dea o explicaţie subalternilor despre provenienţa contuziilor – şefii lui o cunoşteau, ei nu mai aveau nevoie de explicaţii -, el motiva că pentru a-şi menţine condiţia fizică, seara, tîrziu, făcuse sport tăind lemne, iar o aşchie nărăvaşă… Nu credea nimeni că, în puterea nopţii, Pacepa se apucase de tăiat lemne.

Decăderea morală a soţiei, prin consum excesiv de alcool, luase proporţii groteşti. Într-una din zile, spre ora prînzului, Pacepa vine acasă însoţit de un subaltern, pentru a lua un obiect ce urma să fie dăruit şi care se afla în pivniţa locuinţei. Aceasta devenise un fel de magazie-anexă a „expoziţiei“ pe care o aranjase la serviciu. Spre stupefacţia lui şi a colegului însoţitor, doamna Pacepa era beată criţă, dezbrăcată în pielea goală, întinsă pe masa din sufragerie, înconjurată cu flori. Lîngă masă, o sticlă de whisky golită pe trei sferturi. Această scenă, desprinsă parcă dintr-un film cu beţivi, l-a determinat pe Pacepa să ia două măsuri radicale: a internat-o în spital pe soţia alcoolică; a încuiat cu 7 lacăte sticlele cu băutură. Internarea a avut loc într-o cameră, special amenajată, din Spitalul Militar al Ministerului de Interne, sub îngrijirea directorului spitalului, eminentul chirurg Oreste Alexiu, bun prieten cu Pacepa. În afara doctorului Oreste Alexiu şi a unei asistente, nimeni din personalul spitalului nu avea acces la acea rezervă. „Boală molipsitoare, nu vă apropiaţi“ era scutul de apărare al pacientei internată pentru dezalcoolizare în acel spaţiu special amenajat. Cît i-a folosit tratamentul de dezalcoolizare, numai doctorul Alexiu ar fi putut să spună. Ceea ce se ştie e că, periodic, doamna Pacepa ocupa acea cameră, pentru 2-3 săptămîni. Era, deci, perseverentă în consumul de alcool, chiar dacă navetele cu sticlele ce purtau etichete ale unor firme de renume, aduse de soţul ei, erau depozitate în camera asigurată cu 7 lacăte. Ea se mulţumea cu băuturi autohtone, mai ales cu „bătrîna“, care avea drept emblemă 3 prune brumării.

Apropo de navetele cu băuturi aduse de Pacepa şi depozitate în camera ţinută sub lacăte. La percheziţia domiciliară efectuată de organele de anchetă din cadrul Departamentului Securităţii Statului, în prezenţa procurorului, după fuga lui Pacepa, cînd s-au desfăcut cele „7 lacăte“, au fost găsite şi inventariate peste 500 de sticle, unele de 5 litri, cu whisky, din toate mărcile, coniac, la care predominau mărcile franţuzeşti, şnaps german, vodcă rusească… Era un fel de bazar, care satisfăcea toate gusturile.

Pentru doamna Pacepa, faptul că nu avea acces la comoara lui Ali-Baba, nu a fost un obstacol de netrecut. Ea era adepta cantităţii, nu a calităţii. Toate sobele din vilă, nu puţine, erau înfundate cu sticle goale, topul îl deţineau cele de vodcă şi ţuică. Echipa de percheziţie nu le-a inventariat şi pe acestea, aşa că nu putem preciza cîte au fost. Că doamna Pacepa era o băutoare înrăită şi deloc mofturoasă – o ilustrează o altă întîmplare. Doi anchetatori merg la ea acasă pentru a-i pune unele întrebări în legătură cu soţul său. Conform înţelegerii din ajun, la prima oră a dimineţii au început discuţia, care putea să dureze 2-3 ore. S-au aşezat la masa din sufragerie, gazda oferind cafele musafirilor, iar ea şi-a luat în faţă o ceaşcă de ceai, motivînd că ea îşi băuse cafeaua. Din cînd în cînd, dintr-un ceainic îşi mai turna în cană, dovedind un apetit aparte pentru o astfel de băutură. Nu se consumase o oră de discuţii, cînd interlocutoarei i se împleticea limba, vorbele ei devenind de neînţeles. Anchetatorii şi-au dat seama de stratagema gazdei: în ceainic şi în cană se găsea vodcă. Au fost nevoiţi să întrerupă discuţia şi să găsească un moment mai prielnic, fără ,,ceai“, pentru a o continua.

Dacă acestea erau relaţiile dintre soţii Pacepa şi handicapurile de care sufereau – el impotent, ea alcoolică – cum era copilul lor, Dana? Se ştie că în familii cu probleme, copiii au de suferit şi în educaţie. Educaţia Danei era precară, ea prezentîndu-se ca un copil oarecare, cu înclinaţie spre desen. Tatăl său, însă, care o iubea cu adevărat, a dorit să-i asigure viitorul şi, pentru că profesorul de desen îi spusese că dacă ar urma o şcoală specializată s-ar putea să aibă rezultate bune, a decis să o facă pictoriţă ori măcar graficiană. Eforturile materiale şi sumedenia de relaţii trebuiau să o scoată pe Dana la liman. El i-a creat fiicei sale condiţii excelente pentru afirmare în domeniul graficii. Începînd din anul 1972, i-a organizat expoziţii în străinătate. N-a fost să fie. Dana nu a devenit pictoriţă, aşa cum dorea tatăl ei. A fost şi este graficiană. În „Orizonturi Roşii“, autorul afirmă că ar fi dorit să rămînă în străinătate împreună cu fiica sa, dar „dictatorul Ceauşescu“ nu i-a permis Danei să călătorească în afara României. Minciuna poate prinde la cei care nu cunosc realitatea, lor le-a şi fost adresată, cu scopul de a demonstra cît de persecutat a fost el în regimul ceauşist. Adevărul e că Dana s-a plimbat prin ţări străine, de cîte ori a vrut tatăl ei; ultima călătorie şi ultima expoziţie în Italia avuseseră loc cu două săptămîni înainte de dezertarea lui Pacepa. Mai minte omul, dar nici chiar aşa!

Ar mai fi ceva stupefiant de înfăţişat cititorului. Doamna Pacepa, în momentele sale de euforie bahică, îşi molesta mama, iar cum asemenea „momente“ aveau oarece permanenţă… Cînd nu o lovea pe bătrîna mamă, îi făcea tot felul de mizerii. Dana şi-a copiat mama, aplicîndu-i chiar ei aceleaşi corecţii, ori de cîte ori nu îi convenea ceva sau numai pentru că „iar te-ai îmbătat, mamă!“.

Într-un asemenea infern şi într-o asemenea atmosferă a trăit Pacepa pînă la fuga sa din ţară.

Se pune întrebarea: un om cu o asemenea existenţă putea să rămînă în Serviciul de Spionaj al ţării? După normele statuate în toate Serviciile de Informaţii din lume, un asemenea handicapat nu corespunde activităţilor cu caracter special, el fiind vulnerabil la presiunile adversarilor din alte Servicii de Spionaj.

Cum a fost reţinut în structura D.I.E. – cititorul ştie deja din datele convingătoare, credem noi, referitoare la încrengătura care-i lega pe mafioţi. Vom mai spune despre Dana că, împreună cu soţul ei şi cu copilul lor, a fost întîmpinată de Pacepa la aeroportul american unde s-a oprit avionul militar care îi preluase pe cei trei din România. Momente de efuziune, îmbrăţişări şi pupături. Nici o întrebare despre soţia lui, mama Danei, care rămăsese în România. Pacepa ar fi trebuit să o pună pe listă, şi americanii ar fi adus-o împreună cu ceilalţi. El nu a făcut gestul acesta, deşi ştia că, datorită trădării lui, ea rămăsese muritoare de foame, totul fiind confiscat. Nu avea nici serviciu, nici pensie, dar Pacepa nu avea suflet.

Chiar dacă relaţiile dintre ei se degradaseră, fără şansa de a mai îndrepta ceva, ea era mama fiicei lui.

După momentul emoţionant al revederii, a urmat cel al lucidităţii: le-a înmînat 500 de dolari şi o hîrtie pe care era trecută o adresă, i-a urcat într-un taxi, spunîndu-le că şoferul îi va conduce la adresa scrisă în bileţel, fiind vorba de un apartament în care vor locui, închiriat special pentru ei. Dana, speriată, a îndrăznit să întrebe: „Bine, tată, noi ce vom face… din ce vom trăi?“. Pacepa i-a răspuns: „Aici nu-i ca în România… cine se zbate şi munceşte trăieşte, cine nu… Ca să poţi cîştiga bani la repezeală, şi mai uşor, va trebui să dai interviuri unor ziarişti pe care ţi-i voi prezenta eu… Dar să spui ce trebuie… cum ai fost persecutată, schingiuită…“.

Sursa care a furnizat informaţia în legătură cu „primirea“ pe care tatăl său i-a făcut-o Danei, o prietenă care a vizitat-o la New York, a mai adăugat: „Dana a refuzat să intre într-un asemenea joc murdar, iar domnul Pacepa a ameninţat-o că o va lăsa să moară de foame dacă nu acceptă să fie «pilotată» de el“. Cu ce se ocupă în America Dana Pacepa şi soţul ei, cum şi-au organizat viaţa, dacă primesc ajutor de la „Şobolan“ sau nu, autorul acestor rînduri nu ştie.

General NEAGU COSMA

COMENTARII DE LA CITITORI