Eleganţa artiştilor (3)

in Pe meridianele lumii

Eleganţă şi boemă artistică (2)
Impresioniştii, care o duceau greu şi aveau să fie recunoscuţi mult mai tîrziu, nu-şi puneau probleme de cochetărie. De altfel, în zonele de ţară unde se retrăgeau pentru a picta, acest lucru nici nu era important; ba ar fi părut chiar deplasat dacă, în loc de bluză largă, ţărănească, din pînză albastră, cizme şi pălărie de pai, cum umblau toţi, ar fi apărut cu redingotă şi ţilindru, ca atît de formalii pictori oficiali. Totuşi, printre ei erau şi unii care aveau o îmbrăcăminte dichisită. Pictorul Édouard Manet era recunoscut pentru cochetăria sa. Cei care nu îl cunoşteau şi doar auziseră de el se luau după zvonuri şi-l socoteau chiar un excentric, de genul romanticilor, cu barbă încîlcită şi plete lungi, ce-şi punea pe cap o pălărie ascuţită, demodată. Dar el, ştiindu-se un bărbat frumos, înalt, atins de calviţie din tinereţe, cu o admirabilă barbă roşie, tunsă perfect, pieptănată şi parfumată, afecta o eleganţă rece, englezească: redingotă sau sacou în tonuri închise, pantaloni gri, joben de mătase lucitoare, mănuşi glacé şi baston. Toate acestea stîrneau invidia, ironia sau agresivitatea confraţilor mai puţin avuţi sau, pur şi simplu, neglijenţi din fire. Morocănosul Paul Cezanne (considerat drept cel mai mare novator al picturii Secolului al XIX-lea) era unul dintre ei. Evident, se simţea lezat de această alăturare, din care exala succesul (la femei şi în pictură), în vreme ce el umbla murdar de vopsele, cu o pălărie obosită, tuflită peste părul vîlvoi. Cu accentul său provensal (pe care-l mai şi exagera, în chip voit) îl îndepărta pe prietenosul şi volubilul Manet: „Nu vă dau mîna, domnu’ Manet, fiindcă nu m-am spălat de o săptămînă“. Dar aceste grosolănii nu-l afectau pe veselul autor al pînzei „Dejun pe iarbă“. El avea casă deschisă, unde veneau prieteni din lumea bună şi se purtau veşminte după ultimul jurnal; multe dintre frumoasele doamne care-i călcau pragul îşi croiau rochiile la celebrul Worth. Viitoarea sa cumnată, Berthe Morisot, venea să ia lecţii de pictură sau să-i pozeze îmbrăcată foarte şic, fie în rochie albă, impecabil tăiată, fie într-una neagră, cu pălărie la fel, ce-i evidenţia de minune carnaţia de fildeş şi ochii mari cu priviri înfocate. Între cei doi se înfiripase chiar o idilă, care avea să rămînă, însă, nemărturisită. Din cercul de prieteni ai lui Manet făcea parte şi pictorul James Abbott McNeil Whistler, americanul sudist, rafinat şi fercheş, care era un adevărat dandy. Deşi slab şi mic de statură, reuşea să compenseze acest neajuns printr-o prezenţă care umplea sparţiul cu rîsul său diabolic, ironiile şi vorbele de spirit cu care îşi presăra apariţia, pe lîngă claia de păr cîrlionţat, negru, şi mustăţile de muschetar care-i accentuau aspectul de eleganţă insolită. Purta redingotă cafenie, pălărie joasă, cu boruri largi, pantofi pentru dans, cu funde galbene, monoclu şi baston de bambus, cu care bătea, ritmic, pavajul, în timpul mersului, marcîndu-şi trecerea.
Alţi eleganţi erau: James Jacques-Joseph Tissot, Alfred Émile Léopold Stevens şi John Singer Sargent, toţi pictori ai protipendadei, mondeni din fire şi din obligaţie, cu ateliere-salon în care actul creaţiei era o adevărată oficiere în faţa unor admiratori striviţi de privilegiul de a se afla în prezenţa maestrului. Cînd lucrau de faţă cu fanii, îmbrăcau frac, jachetă sau haine speciale de lucru, foarte curate şi pretenţioase. Pictorul Edgar Degas, un mizantrop mulţumit numai în singurătatea concentrării creatoare, trebuia, totuşi, să facă şi pe mondenul şi să se îmbrace de rigoare, pentru a participa la spectacolele de operă, balet sau revistă, care-l preocupau atîta şi-i furnizau tematica lucrărilor.

(va urma)
ADRIAN-SILVAN IONESCU

COMENTARII DE LA CITITORI