Elegie pentru blînde vietăţi

in Poeme

Stimată domnişoară Lidia Vadim Tudor,
Vă trimit, după mai bine de o lună, cîteva materiale (gînduri, sentimente, idei, opinii), în care am încercat să rămîn, ca şi înainte, eu însumi. Adică aplecat peste întrebările lumii, cum spunea marele Lucian Blaga.
Ţin să vă mulţumesc, ca de fiecare dată, pentru înţelegere, pentru apreciere, pentru că mă publicaţi în revista noastră, care văd că ţine steagul patriotismului mereu sus, ca pe vremea domnului Vadim. Ce păcat că ne-a părăsit atît de devreme! Mai era încă nevoie de Tribun – omul, cărturarul, poetul şi patriotul care a ars ca o torţă pentru ţară şi pentru Neamul nostru Românesc! Iată, s-a scurs o jumătate de an greu fără dumnealui, în carne şi oase, frumos şi falnic, precum un brad din munţii noştri bătrîni, deposedaţi acum de pădurile doborîte de topoare străine. A trecut o jumătate de an, şi domnul Vadim se odihneşte, după atîta trudă, în veşnicie. Ne mai ostoim durerea, pentru că El este viu, mereu mai viu, cu noi, alături de noi, cu Ţara şi Poporul său. Dumnezeu să-l odihnească şi să-i ofere pacea sufletească pe care, în efemera viaţă, n-o prea întîlnim decît arareori!
Vă mulţumesc, mai ales, pentru poema „Nu moare România Mare“, pe care aţi binevoit a o publica. Alătur, acum, o altă poezie, despre blînde vietăţi, ştiind cît le-a iubit ilustrul dvs. părinte şi cît de mult le iubiţi, la rîndu-vă.
Permiteţi-mi să vă urez sănătate şi forţa de a purta mai departe făclia „României Mari“. Cu alese sentimente de stimă şi respect,
GEORGE MILITARU

Elegie pentru blînde vietăţi
Se dedică lui Corneliu Vadim Tudor

Parcă îl văd şi-acum pe Bobi,
cîinele nostru devotat,
ce ne păzea ograda toată.
Acum, la ceruri a zburat…

Era o iarnă grea, zăpadă
cînd, dintr-odat’, a dispărut.
Printre troiene, blînd, spre moarte
cîinele singur s-a tîrît

Căţelul era trist, şi nu ştim
unde zăpada l-a-nghiţit.
S-a dus încovoiat de boală
spre ţărmul alb şi nesfîrşit…

Dar Motănel cel blînd, în vara
cea caniculară, şi el înfrînt,
lovit cumplit de-o neagră boală
s-a dus şi el tot sub pămînt.

Ce trist era, sfrijit, şi ochii-i
cum lăcrimau, ca şi ai mei…
L-am îngropat în fundul curţii
sub prunii aplecaţi şi grei.

Acuma, Grig, curcanul falnic,
Şi el, prieten drag, s-a dus…
Ieri alerga voios spre mine,
azi moartea neagră l-a supus.

Ce-ntunecat şi fără viaţă!
Cum te strigam pe tine, Grig,
să-mi ciuguleşti lumini din palmă –
simt că mă doare şi mi-e frig…

Voi, blînde vietăţi şi bune,
Sînteţi deasupra oamenilor răi.
Trăiţi pe lîngă noi anume
şi brusc ne părăsiţi apoi

Lăsînd o dîră albă-n suflet
şi-o lacrimă în pleoape, grea,
Dar ne vom întîlni odată
în cerul vast, lîngă o stea.

COMENTARII DE LA CITITORI