Elegie pentru un suflet nobil

in Polemici, controverse

„Patria este norodul, nu tagma jefuitorilor!“

TUDOR VLADIMIRESCU

 

La mijlocul acestui blînd septembrie, în ziua înălţării Sfintei Cruci, un linţoliu mohorît s-a aşternut peste chipul brăzdat de lupte al Tribunului. Dumnezeu nu a mai avut răbdare şi l-a ridicat în împărăţia Sa, lăsîndu-ne amintirea personalităţii sale de excepţie şi conturul idealurilor pentru care a ars o viaţă de om.

Noi, cei care l-am iubit, am crezut în el şi i-am fost alături pînă la săvîrşirea sa fizică, am fost cutremuraţi, devastaţi, am încercat sentimentul neputinţei în faţa Proniei, am simţit cum o parte din fiinţa noastră s-a scurs, pentru a-i face alai Tribunului în călătoria sa către Ceruri.

Totuşi, oricît de mare ar fi durerea pierderii, noi ştim că, în perspectivă creştină, scopul nu este viaţa, ci Învierea. Nicolae Iorga spunea că omul nu moare niciodată întreg. Prin urmare, destinat pămîntului şi descompunerii este doar învelişul, trupul, sufletului fiindu-i hărăzit un alt loc. Ne rămîne deci să diluăm sarea lacrimilor noastre şi să ne înseninăm inimile cu gîndul că sufletul Tribunului a rămas viu şi s-a înălţat la Tatăl. El nu ne-a părăsit, doar că a încetat să se mai deplaseze orizontal ca noi toţi, paşii săi fiind de acum înainte zbor.

Cu siguranţă, Vadim nu ar fi dorit să ne tînguim, ci să îi continuăm lupta, să aducem un permanent omagiu principiilor pentru care el a sacrificat totul: dragostea nemărginită faţă de Neamul Românesc, cultivarea valorilor spirituale şi artistice; dezinteresul pentru lumea amăgitoare a materialului, demnitatea (atît la nivel de individ, cît şi de naţiune), dragostea faţă de oameni şi animale. Mai presus de toate acestea, Vadim a propovăduit credinţa în Dumnezeu, credinţa creştină.

Cînd spui Vadim, prima asociere care îţi vine în minte este cu conceptul de naţionalism şi cu idealul atît de drag acestui neam – România Mare. În ciuda presiunilor, calificărilor de tot soiul, chiar a demonizării, Vadim şi-a asumat integral Doctrina Naţională, ştiind că în ea sălăşluieşte viitorul Naţiunii Române, predestinarea noastră în universalitate. Pentru proiectarea acestui ideal în inimile noastre nu a precupeţit nici un efort, s-a lăsat stors de o muncă sisifică şi a refuzat orice compromis, oricît de îmbelşugat în daruri materiale ar fi fost acesta.

Vadim a fost o personalitate uriaşă, activitatea sa desfăşurîndu-se, în paralel, pe mai multe planuri: jurnalism, literatură (în special poezie), istorie, teologie, cinematografie, politică. Pregătirea sa enciclopedică l-a aşezat în acea specie de titani ai istoriei noastre, despre care se poate spune că au scotocit fiecare ungher, fiecare colţişor al fiinţei noastre naţionale. Pentru Vadim, limba română a reprezentat ceva sacru, a stăpînit-o, cum puţini au putut să o facă, atît în scris, cît mai ales oral, fiind unul dintre marii oratori ai vremurilor noastre, iar cei care au avut şansa să îl asculte pe viu pe Tribun ştiu exact la ce mă refer, fiind memorabile discursurile sale în Parlamentul României şi în diverse locuri încărcate de istorie şi pline de magnetism (Ţebea, Cluj-Napoca, Auschwitz şi multe, multe altele).

Tribunul a dus foarte multe bătălii, pe unele le-a cîştigat, pe altele le-a pierdut. Însă dincolo de rezultatul lor, ne rămîne imaginea sa dîrză, neînfricată şi armonia deplină între idealul susţinut şi faptele sale. A preferat să piardă, decît să se lepede de crezurile sale, cu gîndul că adevărata victorie nu o reprezintă gloria efemeră, certificată de potentaţii zilei, şi decoraţiile cu luciu, ci sinceritatea şi capacitatea de jertfă pe altarul credinţei sale. Asistăm în aceste zile la uriaşa solidaritate a Poporului Român cu Tribunul, fiecare dintre noi, indiferent de concepţiile noastre ideologice, artistice, religioase, moraie, simţim că Vadim a vorbit măcar o dată şi în numele nostru, că a rostit cu tărie ceea ce noi, uneori, nu am avut curajul să spunem.

Vadim a refuzat să accepte că acest neam trebuie să stea în genunchi în alt scop decît pentru rugăciune. De aceea, a fost anatemizat, blestemat, lovit, rănit. El însă s-a ridicat de fiecare dată şi a continuat lupta, chiar dacă aceasta se purta cu arme inegale şi chiar dacă împotriva sa s-a coalizat o armată a răului, provenită parcă din infernul lui Dante, bestiarul lui Goya, din insectarele copilăriei sau din Cloaca Maxima, indivizi fără coloană vertebrală şi fără etaloane morale. La început, Tribunul i-a avut alături pe Eugen Barbu, Adrian Păunescu, Gheorghe Buzatu, Romuius Vulpescu, Mihai Ungheanu, George Pruteanu. Pe nesimţite, aceştia s-au stins, iar Tribunul a rămas tot mai singur, chipul lui luda se reflecta tot mai des în oglinda apei în care se spăla pe faţă, trădarea îşi arăta rînjetul hidos.

Acum ştim că, în veac, Tribunul a cîştigat bătălia cea mai importantă, lăsîndu-ne ca moştenire un mănunchi de idealuri eterne şi un model de conduită. La fel ca Nae lonescu la înmormîntarea lui Vasile Pîrvan, îmi permit şi eu să spun: „Să-i fie ţărîna uşoară, atît de uşoară, pe cît de mare este durerea noastră!“. Dumnezeu să te mîntuiască Tribunule şi să îţi poarte sufletul în grădina Raiului! Îţi sîntem recunoscători fiindcă, la fel ca mulţi alţi martiri ai Neamului Românesc, ne-ai oferit speranţa într-o Românie Mare, prosperă şi binecuvîntată!

Mircea Nicolae Mincea,

prim-vicepreşedinte al organizaţiei judeţene a PRM Hunedoara

COMENTARII DE LA CITITORI