Elegii

in Poeme

Ajută-i, Doamne, pe bătrîni

Tu nu vezi ce uşor se moare

Fă-i să se simtă iar stăpîni

pe trupul ca un tei în floare

Mai dă-le Tu din vlaga Ta

cînd se smeresc în faptul zilei

Să aibă forţa de-a umbla

pe apa tulbure a milei

Şi de n-ar fi aşa bolnavi

mai vaporos le-ar fi veşmîntul

Precum un stol de îngeri sclavi

ei poartă pe grumaz pămîntul

Respiră greu, vorbesc puţin

îşi drămuiesc sfioşi tainul

Copiii care nu mai vin

le cresc paragina şi chinul

Încremenesc perechi-perechi

afumă apele-n oglindă

Din patul lor sărac şi vechi

de-abia mai pot să se desprindă

Şi tot întorc cu mîini de lut

pendula ruptă ca o carte

Ea le-a ursit cînd s-au născut

le va fi martor şi la moarte

Bătrînii au un ritm al lor

plăpîndă umbră lasă-n soare

Cînd toate oasele îi dor

pocnesc salinele în mare

Fragilitate fără leac

le lăcrimează pîinea-n gură

Ei poartă crucea unui veac

răspund cu dragoste la ură

Noi n-avem timp de jalea lor

şi neputinţa ne irită

Miros a alge şi a clor

ca o fîntînă părăsită

Ei sînt oştirea de blajini

procesiuni sub lună plină

Pe fruntea lor cununi de spini

au sîngerat la rădăcină

Iar orice patimă de-a lor

se stinge-n stelele incerte

Şi-n ceasul grav în care mor

ajută-i, Doamne, să ne ierte.

* * *

Iubiţi-vă părinţii şi cinstiţi-i

par rătăciţi ca turmele de sat

ei existenţei nu-i mai pun condiţii

fregata lor a naufragiat

Îi prinde timpul ritmic sub şenilă

nu se mai pot ascunde nicăieri

făptura lor e-un monument de milă

holocaust al gloriei de ieri

Îşi poartă cu evlavie în spate

ca pe-un gingantic şi străvechi ghioc

azilul lor de flori mumificate

măriri şi decadenţe, la un loc

Ei pentru noi fac danii şi se roagă

secat li-e fundul ochilor, de dor

îşi irosesc frînturile de vlagă

în spaime şi nădejdi pentru ai lor

Le rugineşte-n frig epava minţii

delfini bătrîni, ce nu mai pot pluti

pleşuvi şi albi, le cad din vrejuri dinţii

şi-ajung din nou neputincioşi copii

E tragic ciclul, faţa şi reversul

epidemia asta n-are leac

în urma lor exală universul

ulei de oase şi amoniac

Iubiţi părinţii, noaptea li-e aproape

a vesperină clopotele bat

vin caii nefiinţei să se-adape

la vadul umbrei lor, însîngerat

Au glasul stins, de cînepă tîrzie

aidoma cu îngerii, n-au sex

Intrînd în temniţi moi, de amnezie

ei se supun acestei dura lex

În recviemuri albe li se ţese

păienjenişul ultimei suflări

pisanii vechi renasc, în pîlcuri dese

austrul iernii li se zbate-n nări

Iar sufletul din trup se smulge, iată

ca licuriciul viu din putregai

nacela lui de foc e ridicată

pe scripeţi de privighetori, în rai

Nu poate nimeni vama s-o înşele

îi ştie Domnul cînd se nasc şi mor

spoindu-şi cortul cerului cu stele

El ţine socoteala tuturor

Iubiţi părinţii, faceţi-le daruri

iertat să fie trupul lor uzat

într-ale vieţii aspre avataruri

e bătrîneţea cel mai blestemat

Nu tulburaţi privirea lor zeiască

ei cu argintul unei lacrimi pot

prin pieţele pustii să poleiască

statuia unui prinţ, cu cal cu tot

Împovăraţi de-o antică iubire

de răni şi idealuri fără sorţi

ei se retrag învinşi, ca o oştire

din ce în ce mai liberi şi mai morţi…

CORNELIU VADIM TUDOR

(14 iunie 1991)

COMENTARII DE LA CITITORI