ELIXIRUL VIEŢII VEŞNICE

in Alte știri

 

Longevivii din Biblie

Mulţi oameni menţionaţi în Biblie au trăit vieţi foarte lungi. Spre exemplu, în Geneza, Capitolul 5, se afirmă că Adam a trăit 930 de ani. Fiul lui, Seth, a trăit 912 ani, iar Enos, fiul lui Seth, 905 ani. Fiul lui Enos, Cainan, a trăit 910 ani, iar fiul acestuia, Mahalaleel, 895 de ani. Jared, fiul său, a trăit 962 de ani. Enoh a atins nemurirea şi a dispărut, cu tot cu corp, la vîrsta de 365 de ani. Matusalem, fiul lui Enoh, a trăit 969 de ani, Lameh, fiul său, 777 de ani, iar Noe, fiul acestuia din urmă, 950 de ani. În India, scripturile antice descriu cicluri temporale incredibil de lungi. Spre exemplu, în Epoca de Aur, oamenii trăiau, în medie, cîteva mii de ani. Menţinerea stării de sănătate este perfect posibilă, fapt dovedit inclusiv de către unii oameni din zilele noastre, care trăiesc mult mai mult decît semenii lor.

Iată cîteva regiuni ale lumii în care trăiesc cei mai mulţi oameni care au depăşit 100 de ani: Georgia, un stat situat în regiunea Munţilor Caucaz (Eurasia); Districtul Bama, în Sudul Chinei; Hunza, în Pakistan, o vale ascunsă din Munţii Karakorum; Valea Vilcabamba, de lîngă Loja, în sudul Ecuadorului; Peninsula Nicoya, pe coasta pacifică a Republicii Costa Rica; Insula Okinawa, din Japonia, cea mai mare insulă din Prefectura Okinawa; Loma Linda, în Districtul San Bernardino, California; Ikaria, în Grecia, o insulă din Marea Egee; Sardinia, în Italia, o insulă din Marea Mediterană.

În toate aceste culturi remarcabile se pare că oamenii vîrstnici deţin secretul longevităţii: ei au un scop în viaţă, se simt integraţi în comunitate şi sînt fericiţi. Continuă să muncească pînă la adînci bătrîneţi, contribuie la bunul mers al societăţii şi fac exerciţii fizice solicitante. Viaţa trăită alături de o mare familie conferă securitate şi iubire. Familia şi interacţiunile sociale reprezintă principala prioritate a acestor oameni. Credinţa lor religioasă, simţul umorului şi gîndirea pozitivă sînt extrem de ferme. Aceşti oameni au un plan de viaţă, de aceea se şi simt motivaţi să se dea jos din pat, dimineaţa, şi să înceapă o nouă zi. Ei au o dietă săracă în grăsimi, bazată pe carbohidraţi complecşi, beau puţin alcool, dar foarte multă apă, bogată în substanţe minerale, se scaldă, zilnic, în razele Soarelui şi nu fac excese de nici un fel. Îşi cultivă singuri alimentele. Mănîncă mai mult la micul dejun şi mai puţin seara. Nu consumă foarte multe calorii. Recunosc energia sacră a alimentelor şi respectă pămîntul care le produce.

Telos – oraşul subteran al longevităţii

Nenumărate persoane cred că există un loc, numit Telos, în care oamenii trăiesc mii de ani. Joanna Cherry i-a luat un interviu Prinţesei Sharula Dux, care pretinde că provine din acest oraş lemurian subteran, extrem de avansat. Sharula susţine că a ieşit la suprafaţă pentru a-şi împărtăşi cultura cu noi, astfel încît ambele părţi să aibă de cîştigat. Joanna a cunoscut-o, de mai mulţi ani, pe Sharula, pe care o descrie ca pe o femeie lipsită de pretenţii, cu un excelent simţ al umorului şi care transmite foarte multă iubire. Informaţiile prezentate de Sharula sînt extrem de controversate, întrucît oraşele subterane care fac parte din Reţeaua Agartha corespund unor credinţe tradiţionale foarte vechi, din China şi Tibet. De aceea, trebuie să privim aceste informaţii cu mintea deschisă şi fără prejudecăţi. Iată ce afirmă Sharula: ,,Telosul a fost construit în urma unui război termonuclear, care a avut loc acum 25.000 de ani, între două civilizaţii majore. Una a trăit pe continentul Lemuria (sau Mu), situat acolo unde se află, astăzi, Oceanul Pacific, Vestul Statelor Unite şi o parte din Asia. Cealaltă a fost civilizaţia atlanţilor, care a trăit pe un pămînt acoperit, în prezent, în mare parte, de Oceanul Atlantic, dar care corespunde inclusiv unei porţiuni din Europa şi din Africa. În urma cataclismului produs atunci, ambele continente s-au scufundat. După război, preoţii lemurieni şi preotesele din Ordinul lui Melchisedec au prezis scufundarea continentului. De aceea, ei au început să construiască un mare oraş subteran, sub Muntele sacru Shasta, în partea de Est a Lemuriei. În timpul cataclismului care a urmat, acest oraş a rămas în siguranţă, fiind ferit de invazia apelor, dar şi de razele ultraviolete ucigătoare, ca urmare a distrugerii atmosferei terestre de către război. Sud-Vestul Statelor Unite se numea, în acea vreme, Telos («uniunea cu spiritul»), aşa că acest nume a fost păstrat pentru noul oraş. Atlanţii şi-au construit, şi ei, un oraş subteran, sub Platoul Mato Grosso, din Brazilia. Reţeaua Agartha conţine, în prezent, 120 de oraşe subterane. Sediul Telosului a fost stabilit într-o mare peşteră subterană din Muntele Shasta, cu o lăţime de cîteva mile pătrate şi cu o înălţime de cîteva sute de metri. Sub acest nivel au mai fost construite, apoi, încă patru, cel mai de jos fiind situat la cca. 1,5 km distanţă de cel din centru. Oraşul a fost construit astfel încît să poată găzdui 2.000.000 de oameni. Acum 12.000 de ani, cu 100 de ani înainte de scufundarea Lemuriei, 25.000 de oameni s-au mutat în Telos. Foarte puţini alţii au supravieţuit cutremurelor, inundaţiilor şi activităţii vulcanice ulterioare.

Telosul este o societate de tip templu. În centrul nivelului principal a fost construit un templu, cu o capacitate de 10.000 de persoane, de culoare albă şi în formă de piramidă. Piatra unghiulară a piramidei este o «piatră vie», adusă de pe Venus. Are structura cristalină şi emană raze de toate culorile. Templul este consacrat Ordinului lui Melchisedec, ce operează la scară cosmică. Marele preot al templului este Adama, un maestru înălţat la Cer al razei albastre, care este călăuzit direct de către Arhanghelul Mihail, alături de care asistă umanitatea, pe calea care duce către ascensiune. Marea preoteasă a templului este Terra Ra, şi ea o maestră înălţată la cer, care ţine cursuri în templu, fiind foarte iubită de adepţii ei. Grădinile hidroponice ale Telosului pot alimenta, cu uşurinţă, cei 1.500.000 de oameni care trăiesc, în prezent, în oraş, deşi ele nu au mai mult de cîteva mile pătrate. Telosienii nu îşi procură nici un fel de hrană de la suprafaţa Pămîntului, dar întreprind schimburi comerciale cu toate celelalte oraşe din Reţeaua Agartha. Ei au creat lacuri, au cultivat copaci şi trăiesc într-o armonie desăvîrşită cu animalele, inclusiv cu acelea care au dispărut complet de la suprafaţa Pămîntului. Locuitorii Telosului se bucură de pace şi nu cunosc crimele, războaiele, bolile şi celelalte flageluri care fac ravagii la suprafaţă. Pentru a obţine lumina de care au nevoie, ei creează un cîmp de forţă electromagnetică, în jurul unor pietre cu o structură cristalină foarte pură. Rocile absorb razele invizibile şi le transformă în lumină vizibilă, asigurînd, astfel, întregul spectru al luminii solare. Oxigenul provine de la un ecosistem alcătuit din plante şi copaci, dar există şi conducte care aduc aer de la suprafaţă. În anumite zone, apa se deplasează cu mare viteză, circulînd, astfel, aerul şi ionii negativi. În medie, telosienii sînt mai înalţi cu 30 de centimetri decît oamenii de la suprafaţă. Din punct de vedere genetic, ei provin, însă, din aceeaşi sursă ca oamenii. Cu toate acestea, ei nu îmbătrînesc niciodată, întrucît acest aspect nu corespunde convingerilor lor. De pildă, vîrsta mea este de 269 de ani. Majoritatea telosienilor au o vîrstă cuprinsă între cîteva sute şi cîteva mii de ani. Unul dintre cei mai bătrîni telosieni care au trăit vreodată a avut mai bine de 30.000 de ani. De aceea, l-am poreclit, în glumă, «Cel cu cea mai lungă durată de viaţă». Moartea nu este un fenomen necunoscut în Telos, dar este foarte rar întîlnit. Se întîmplă, uneori, ca un om să moară într-un accident. Cel mai adesea, însă, asistăm la moartea animalelor de casă. Atunci cînd un om se simte pregătit să părăsească Telosul, el se înalţă, de regulă, la cer, transmutîndu-şi corpul în lumină şi intrînd într-o dimensiune superioară. Cei care nu sînt capabili încă să se înalţe la cer învaţă cum să îşi părăsească, în mod conştient, corpul, după care îşi dematerializează rămăşiţele. Atitudinea lor faţă de viaţă este complet diferită de aceea pe care o au oamenii de la suprafaţă, lucru normal dacă ţinem seama de convingerea noastră că nu putem muri. Nici un telosian nu simte nevoia să facă excese în tinereţe, sub pretextul că «nu eşti tînăr decît o dată în viaţă», aşa cum se întîmplă în societatea voastră. De aceea, nimeni nu consumă droguri, sau alcool. În plus, avem o grijă mult mai mare faţă de mediul înconjurător, ştiind că vom trăi mii de ani în el. Altfel spus, sîntem mai responsabili decît voi. Cel mai minunat aspect legat de viaţa trăită fără a îmbătrîni şi fără a muri este acela că poţi face toate lucrurile pe care ţi le doreşti. La suprafaţa Pămîntului, cînd obţii suficientă înţelepciune şi cunoaştere pentru a începe să trăieşti, intervine procesul de îmbătrînire, şi nu mai poţi face nimic”.

* * *

Atunci cînd o persoană decedată candidează pentru statutul de sfînt al bisericii catolice, corpul ei este scos din mormînt. Multe astfel de corpuri sînt găsite complet, sau parţial intacte. Primul astfel de corp găsit, vreodată, a fost cel al Sfintei Cecilia, o creştină catolică, martirizată în anul 177 d. Chr. Decapitată parţial, de un călău incompetent, a cărui sabie s-a oprit la jumătatea gîtului, ea a rămas la sol, sîngerînd timp de 3 zile, cu faţa la pămînt şi cu mîinile unite în rugăciune. Paisprezece secole mai tîrziu, Biserica ,,Sfînta Cecilia”, din Roma, a fost restaurată, iar sicriul Sfintei, descoperit într-un sarcofag din marmură, a fost deschis. Corpul ei a fost găsit în aceeaşi poziţie, perfect elastic şi păstrat integral, cu rana de la gît încă deschisă. Ar fi imposibil să enumăr toate poveştile miraculoase ale celor mai bine de 100 de sfinţi creştini incoruptibili (adică neputreziţi) care au fost canonizaţi. De aceea, nu voi face referire decît la cîţiva dintre ei.

* Sfîntul Anton de Padova (1195-1231) a fost un predicator franciscan, canonizat la 1 an după moartea sa. A rămas renumit nu doar pentru natura lui sfîntă, ci şi pentru elocvenţa sa, pentru capacitatea oratorică şi pentru puterea de convingere. În anul 1263, sicriul lui a fost deshumat, iar rămăşiţele i-au fost examinate. Din cadavrul lui nu mai rămăsese decît o pulbere cenuşie, dar, în mod miraculos, limba îi era păstrată integral, la fel ca în prima zi. Întregul cartilaj al laringelui, maxilarul şi limba Sfîntului continuă să rămînă intacte şi astăzi, fiind păstrate la Bazilica ,,Sfîntul Anton de Padova”.

* Sfînta Bernadette Soubirous (1844-1879) a fost vizionara de la Lourdes, în Franţa. Ei i-a apărut o femeie, îmbrăcată în alb, în nişa unei stînci, care a îndemnat-o să sape şi să scoată la suprafaţă un izvor cu proprietăţi vindecătoare miraculoase. Bernadette a murit la vîrsta de 35 de ani. După 30 de ani, în 1909, iar, apoi, în 1919, corpul ei a fost exhumat. Deşi crucifixul din mîinile ei şi rozariul de la gît ruginiseră, corpul i-a fost găsit intact, fără miros neplăcut. În anul 1925, corpul său a fost exhumat din nou. Scheletul ei era perfect păstrat, fibrele musculare erau elastice şi ferme, ligamentele şi pielea se aflau într-o stare perfectă, iar ficatul avea o consistenţă normală. Începînd din anul 1925, corpul ei a fost depozitat la Biserica ,,Sfîntul Gildard”, din Nevers, Franţa, într-un sicriu din cristal, faţa şi mîinile fiindu-i acoperite cu o mască din ceară.

* Sfînta Catherina din Bologna (1413-1463), o artistă şi, totodată, o autoare foarte talentată, a devenit novice franciscană la vîrsta de 14 ani. În anul 1431, ea a fondat Mînăstirea ,,Sfintei Clares”. Textele scrise de ea descriu multe dintre viziunile legate de Isus pe care le-a avut, dintre care una s-a petrecut chiar în ziua de Crăciun. Catherina a murit la vîrsta de 50 de ani. Mulţi vizitatori ai mormîntului ei, din care ieşea un miros plăcut, au trăit vindecări miraculoase. La 7 ani după moarte, Catherina i-a apărut unei călugăriţe din mînăstire, căreia i-a cerut ca trupul ei să fie aşezat în poziţia şezînd. Şi în prezent corpul i-a rămas intact, fiind aşezat în capela Mînăstirii ,,Sfintei Clares”, din Bologna.

* Sfintei Catherine Labouré (1806-1876) i-a apărut Fecioara Maria, care i-a transmis misiunea de a crea Medalia Miraculoasă, pe care, în prezent, o poartă milioane de oameni. Se crede că, dacă este purtată cu credinţă şi pioşenie, medalia conferă o graţie specială, la intervenţia Fecioarei Maria. Designul medaliei i-a apărut, într-una dintre viziuni, lui Catherine. Corpul ei a fost deshumat după 57 de ani şi s-a dovedit a fi păstrat integral. Ochii i-au rămas albaştri, iar membrele, la fel de suple ca şi cînd ar fi fost adormită. La ora actuală, corpul Sfintei este păstrat în capela în care şi-a primit viziunile, la ,,Fiicele Carităţii”, din Paris. Mîinile i-au fost amputate şi sînt păstrate într-un relicvar separat. Pentru a nu arăta diform, corpului i-au fost ataşate mîini

din ceară.

* Sfînta Rita din Cascia (1381 -1457) a intrat în Mînăstirea ,,Sfintei Maria Magdalena”, din Cascia, Italia, la vîrsta de 36 de ani. Încă de la 12 ani, ea a suferit din cauza unei căsnicii abuzive. După ce soţul ei a fost asasinat, cei doi fii ai săi au jurat că îi vor răzbuna moartea. Rita s-a rugat ca această nouă crimă să nu aibă loc, iar fiii ei au murit din cauze naturale, 1 an mai tîrziu. În mod ciudat, la vîrsta de 60 de ani, în timp ce se ruga în faţa unui crucifix, pe frunte i-a apărut o mică rană, ca şi cum ar fi fost înţepată de coroana de spini purtată de Isus. Rana a continuat să sîngereze pînă cînd Sfînta a murit, la vîrsta de 76 de ani. Corpul său a rămas nedescompus timp de mai bine de 550 de ani, fiind păstrat la Bazilica ,,Sfînta Rita”, din Cascia. Cîteodată, emană un miros extrem de plăcut. În mod straniu, rana continuă să îi sîngereze pe frunte şi se spune că trupul îşi schimbă poziţia în sicriul din sticlă, uneori putînd fi văzut cu ochii deschişi, iar, alteori, cu ei închişi. Recent, o parte din faţă i-a fost acoperită cu ceară.

* Sfînta Thereza din Avila (1515-1582) a intrat la Mînăstirea ,,Carmelită a Încarnării”, din Avila, Spania, la vîrsta de 20 de ani. Suferea de o boală gravă, astfel că a stat în comă, timp de mai multe zile, şi a rămas cu o paralizie a picioarelor, timp de 3 ani. La vîrsta de 39 de ani, a început să aibă parte de experienţe mistice, trăind inclusiv fenomenul cunoscut sub numele de ,,transverberaţie” (străpungerea mistică a inimii). A scris mai multe cărţi, printre care: ,,Viaţa scrisă de ea însăşi”, ,,Meditaţii asupra «Cîntării Cîntărilor»”, ,,Calea către perfecţiune”, ,,Cartea fundamentelor” şi ,,Castelul din interior”. Viziunile ei mistice au determinat-o să-şi reformeze Ordinul, începînd cu propria transformare. Autobiografia ei vorbeşte de 4 etape ale ascensiunii sufletului, care culminează cu „devoţiunea extazului”. Thereza a fost observată, de mai multe ori, levitînd, deasupra mulţimilor. La vîrsta de 47 de ani, ea a fondat ,,Ordinul Carmelitelor cu Picioarele Goale” (Desculţe), care propovăduia un mod de viaţă ascetic, extrem de strict. A murit la vîrsta de 67 de ani. La 9 luni după înmormîntarea ei, surorile au simţit un miros de trandafiri, care ieşea din mormîntul Sfintei, pe care l-au deshumat şi au găsit sicriul complet degradat. Hainele Therezei putreziseră, iar corpul îi era acoperit cu pămînt, pentru că nu mai era protejat de sicriu, dar, altminteri, era intact, ca şi cum ar fi murit cu o zi înainte. Călugăriţele au îmbrăcat-o şi au înmormîntat-o din nou, iar mirosul de trandafiri a învăluit întreaga mînăstire. Vînătorii de relicve i-au amputat diferite membre şi le-au distribuit în întreaga lume. Inima Sfintei este păstrată la Mînăstirea Carmelită din Alba de Tormes, în Spania.

* Sfînta Zita (1218-1272) a început să slujească la o familie bogată, la vîrsta de 12 ani. În fiecare zi, se trezea dis-de-dimineaţă, pentru a se ruga. Deşi a fost abuzată, în fel şi chip, de stăpîni şi de colegi, nu s-a plîns niciodată. Cînd a murit, la vîrsta de 54 de ani, întreaga familie deja o venera. Biserica a verificat şi a confirmat 150 de miracole petrecute la intervenţia ei. Corpul i-a fost descoperit intact, în anul 1580, după mai bine de 300 de ani de la moarte. Chiar şi astăzi, corpul este extrem de bine păstrat, fiind ţinut într-un sarcofag din sticlă, la ,,Bazilica di San Fernando”, în Lucca, Italia, cu faţa şi mîinile expuse prin sticlă.

Nectarul care curge

din cadavre

Sfinţii decedaţi nu numai că lasă în urma lor corpuri care se păstrează intacte, dar unii dintre ei emană chiar un ulei plăcut mirositor şi cu proprietăţi vindecătoare, care poate fi asociat cu ,,soma”, sau cu ,,ojas”. Iată cîteva exemple, în acest sens:

* Charbel Makhluf (1828-1898), un călugăr de la Mînăstirea ,,St. Maroun”, din Annaya, Liban, a fost îngropat în anul 1898. Deasupra mormîntului lui au apărut lumini strălucitoare, care au persistat timp de 45 de zile. Ulterior, corpul i-a fost deshumat, spălat şi plasat într-un sicriu din lemn, în capela mînăstirii. La scurt timp, a fost găsit nealterat, din el începînd să iasă un lichid uleios, de culoarea sîngelui, atît de abundent, încît giulgiul a trebuit schimbat de două ori pe săptămînă. S-a dovedit că uleiul avea proprietăţi vindecătoare miraculoase. În 1927, după 29 de ani de la moartea sa, medicii au reexaminat corpul Sfîntului şi l-au declarat perfect intact. El a fost sigilat, într-un sicriu căptuşit cu zinc, şi plasat în zidul mînăstirii. În anul 1950, lichidul uleios a început să iasă de sub cărămizile zidului care înconjura sicriul. A fost deshumat din nou, iar Sfîntul părea că doarme. Substanţa uleioasă continuă să fie scoasă, periodic, din sicriu, fiind folosită în scopuri curative.

* Sfîntul Nicolae din Bari (280-342), episcop catolic de Myra (în prezent, Lycia, o localitate aflată în Turcia), a rămas cunoscut ca Apărător al Ortodoxiei, sub numele de Nicolae Făcătorul de Minuni. Îi plăcea să facă daruri consistente, fără să precizeze din partea cui erau şi folosind, în acest scop, moştenirea primită de la familia sa. A devenit, astfel, un model pentru Moş Crăciun, sau pentru Moş Nicolae. Există o legendă care spune că a înviat trei corpuri ucise de un măcelar. Într-o altă legendă se spune că Sfîntul Nicolae a aruncat pe fereastră, sau pe coş nişte săculeţi plini cu monede din aur, pentru un tată care nu-şi putea permite nici o zestre pentru cele trei fete ale sale, nemăritate. Una dintre fete tocmai cosea un ciorap, lîngă şemineu, iar unul dintre săculeţii cu bani a aterizat chiar în ciorapul ei. Corpul nealterat al Sfîntului Nicolae a fost păstrat în Biserica din Myra. Din el a început să curgă un mir plăcut mirositor, cu proprietăţi curative. Mulţi oameni care au folosit acest mir s-au vindecat. În anul 1087, rămăşiţele sale au fost transportate la Bari, în Italia, unde se află şi astăzi, emanînd acelaşi lichid vindecător preţios, deşi au trecut sute de ani de la moartea sa. Sticluţe cu acest mir pot fi procurate

de la Biserica ,,Sfîntul Nicolae” din Bari.

Susan Shumsky

COMENTARII DE LA CITITORI