Elogiul adus de Tudor Arghezi Gorjului şi gorjenilor

in Polemici, controverse

În 1943 a apărut în presă faimoasa tabletă-pamflet „Baroane“, în care Tudor Arghezi îl ataca vehement pe Albert von Killinger, ambasadorul Germaniei hitleriste în România.

Consecinţa curajului civic al lui Arghezi a fost internarea sa în lagărul politic de la Tîrgu-Jiu. Acolo a continuat să lucreze şi să scrie. Prin decembrie 1943, s-a clădit o bisericuţă de lemn, chiar în centrul lagărului. Cu acel prilej, Tudor Arghezi, obişnuit a consemna zilnic orice eveniment, a scris un articol intitulat „Bisericuţa din lagărul de la Tîrgu-Jiu: un giuvaer“. Era o minunată „tabletă“, necunoscută însă, deoarece autorul a strecurat-o cu discreţie în ziarul local „Gorjanul“, din 19 decembrie 1943, sub un pseudonim inedit „Alfa“. Nici eu n-aş fi ştiut că ar fi fost scris de Tudor Arghezi, dacă o întîmplare fericită nu m-ar fi pus în posesia manuscrisului original pe care, pentru deosebita sa valoare literară, precum şi pentru necunoaşterea lui, îl reproduc aici. Este, de fapt, un splendid elogiu adus Gorjului şi gorjenilor.

* * *

Gorjul e o regiune de surpriză.

Întîi, căci se cuvine să fie pus întîi, e gorjanul. E, el, român, e şi oltean, dar e mai mult decît atîta, cu toate că ar fi deajuns să rămînă şi fără alte originalităţi. E altfel de român, şi altfel de oltean. Gorjanul, comparat cu ceilalţi români, consideraţi pe judeţe, are – nu ştiu ce are – ceva aşa, ca un lipici al lui, o noimă de aristocraţie…

Dacă n-aţi văzut gorjencele acelea, cucoanele acelea, în opinci, în cojoc, cu chipul rotunjit într-o bogată năframă boierească, n-aţi văzut nimic şi duceţi-vă să le vedeţi. Pictorii care ne-au împuiat capul cu Balcicul, să-şi ia şevaletul şi paleta, să apuce pe rîu în sus, la dreapta şi la stînga lui, şi să ne spună în expoziţiile din Bucureşti cum li s-au agăţat pensulele de sprînceana Smarandei, de iţarii lui Marin, de genele Parîngului, şi de acea lumină de aur mare, care fulgeră pămîntul celui mai sărac judeţ, de oamenii cei mai zdraveni şi mai teferi la minte.

Gorjanul are stilul lui în vorbă, în port, în inteligenţă. Aş pune rămăşag că nu-i în tot judeţul un singur prost. În felul lui, fiecare gorjan e o individualitate. Iată sentinela din poarta lagărului de internaţi politici. E un sătean mititel, de vreo patruzeci şi cîţiva de ani. Face onorurile cum se pricepe, între ofiţerii şi gradaţii de la intrare. Invitaţii la sfinţirea bisericii sînt numeroşi, se cam îmbulzesc. Soldatul a rămas un moment singur, să descifreze cartoanele tipărite ale comandamentului, fără de care musafirii sînt nepoftiţi. Lagărul se găseşte la 200 de paşi de oraş, iar un domn şi-a uitat documentul acasă.

– Lasă-l să intre, camarade, îl îndeamnă pe şoptite cîţiva invitaţi cu actul de invitare în regulă. E un domn mare,

nu-l ţine la poartă.

Soldatul se uită şi la unii, şi la alţii. E un gorjan concentrat de cîteva zile. Consemnul e să intre numai musafirii care prezintă invitaţia. Se gîndeşte o secundă şi răspunde gorjeneşte :

– Ştiu eu că-i mare. Şi dvs. sînteţi toţi mari. Numai că eu sînt mic, păcatele mele.

* * *

Mai sus, în lagăr, pe vasta alee elegantă, păzită de drapele lungi paralele, de înălţimea stîlpilor, din vîrful cărora curg Tricolore pînă-n pămînt, la o răspîntie de uliţi, printre cartierele de cabane, o altă sentinelă, un alt sătean, alt gorjan. Acesta, înalt ca sentinela lui Grigorescu, stă cu ochii îndreptaţi către coamele albe ale Parîngului, descifrînd, printre vălurile violete ale unei ceţi delicate, Sanatoriul monumental de la Dobriţa, atîrnat, pe munţi, ca un avion alb uriaş.

– La ce te uiţi, camarade?, îl întreb.

– La Mîndra!, răspunde soldatul. Mîndra este unul din piscurile din gloata Carpaţilor înghesuiţi într-acolo.

Lîngă soldat păzeşte, cu ochii înflăcăraţi, un cîine zvelt, negru, care vrea să înţeleagă întrebarea şi răspunsul.

– Vă uitaţi la căţeaua mea?, zice ostaşul cu baioneta înfiptă în văzduh.

Era cîinele lui de încredere. A venit să facă şi el concentrarea cu soldatul, care-i cioban.

* * *

În Tîrgul Jiului, capitala Gorjului, nici negustorii nu sînt precum ceilalţi din restul ţării. Ei ştiu să te primească şi să surîdă, politicoşi, fără servilism, dar niciodată indiferenţi. Fiind în trecere prin oraş, am intrat în toate prăvăliile de toate mărfurile, n-am cumpărat de nicăieri nimic, dar m-am aprovizionat cu mărfurile sufleteşti cele mai bune. Mă rog, cînd vă săturaţi de negustorii din Bucureşti, daţi o fugă pînă la Tîrgu-Jiu – numai 16 ore de drum – şi serviţi-vă la ei. Domnii comercianţi din Capitală ar putea să ia din magazinele locale o frumoasă lecţie de omenie şi de bună-cuviinţă.

Ca negustorii e şi clientela, o clientelă care ştie ce vrea, pretenţioasă la calitate, dar cu adevărat distinsă. Cucoanele, aici, lucru neobişnuit de semnificativ pentru o provincie atît de departe, pe latura Munţilor Cernei şi Retezatul, sînt cucoane în alesul înţeles al cuvîntului, nu numai frumoase şi deştepte, dar îmbrăcate cu gust. Altă rasă de români! Şi nici n-ar putea să fie altfel, căci doamnele şi domnişoarele sînt gorjence, iar domnii sînt gorjeni. Aristocraţia este în aerul binecuvîntatului ţinut.

* * *

Intelectualitatea? E o intelectualitate concretă şi integrală în Gorj, departe de spoiala unui semidoctism foarte des întîlnit în Bucureştii tuturor despersonalizărilor. Profesorii, medicii, ofiţerii, avocaţii, magistraţii – sînt alţii. Te surprinde acuitatea justeţei lor de gîndire. Oamenii aceştia par maceraţi de o cultură veche şi densă, fără intervale, fără lipsa verigilor de înlănţuire. Ai putut, cînd cîntau clopotele din lagăr şi orchestra militară intona un zumzet admirabil organizat, de reculegere, să stai de vorbă cu ei despre problemele esenţiale ale artei şi literaturii. Asta se întîmplă rareori, chiar în librăriile universitare. Tonalitatea interioară a opiniilor şi judecăţile sînt caracterizate şi de un accent strict gorjan: spiritul de independenţă. Se cunoaşte că din osul lui Tudor din Vladimiri sînt ieşiţi oamenii pe care i-am cunoscut cu prilejul şederii în lagărul împrejmuit cu sîrmă ghimpată de la Tîrgu-Jiu.

* * *

Povestea bisericuţei este frumoasă ca şi înfăţişarea ei, culeasă parcă din basmele lui Andersen, ale fraţilor Grimm şi Swift.

Comandantul lagărului a visat o imagine de Ierusalim în lagăr, un altar naiv şi fraged, un chivot, o bijuterie. Schitul a fost zidit pe tălpi de piatră, din bîrne groase aparente, şi înconjurat cu un brîu de iarbă primăvăratică, ţesută fin şi verde în decembrie, ca un chenar de smarald. Deasupra bîrnelor negre se ridică, pe povîrnişuri variate, o îmbrăcăminte galbenă de zale de şiţă. Cerdacul elegant invită mînăstireşte. Uşa bisericii însăşi e o broderie de stejar. În interior, catapeteasma, stranele, analogul, pupitrul cîntăreţului sînt puternic asigurate, în gingăşiile sculpturii, de rezistenţa stejarului. Interiorul e, bineînţeles, zidit masiv, şi culoarea lui candidă dă o impresie de văzduh senin. Bisericuţa e un diminutiv, raportat la imensitatea lagărului dimprejur.

E o biserică unică, din cîte cunosc eu, şi pare să cînte singură din lumini şi icoane. Privită în peisajul ei, cu atîtea culori de contraste studiate, e vioaie şi zmălţată ca un brotăcel.

DAN SMÂNTĂNESCU

COMENTARII DE LA CITITORI