Emil Cioran – viaţa nevăzută a filozofului îndrăgostit de România (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

Autorul „silogismelor amărăciunii”, de la a cărui naştere s-au împlinit 115 ani, a suferit toată viaţa de scepticism, pendulînd între singurătate şi teama de neant. „Moartea e de faţă. De nu m-ar fi urmărit acel «în curînd fatal», nimic n-aş fi adăugat înregistrărilor simţurilor. Toate le-aş fi lăsat pe seama bătrîneţii“, spunea Emil Cioran.
La Răşinari, unde Emil Cioran s-a născut la 8 aprilie 1911, scriitorul a petrecut pînă în 1924 (cînd s-a mutat cu toată familia la Sibiu) o perioadă edenică a traiului sănătos, în aer curat, şi a jocului în jurul Coastei Boacii. Dealul din marginea de sat de un pitoresc aparte era rememorat cu nostalgie mai tîrziu, într-o scrisoare adresată lui Constantin Noica: „A quoi bon avoir quitté Coasta Boacii?“. De altfel, în 1990, Cioran însuşi îi dezvăluie lui Gabriel Liiceanu, într-un interviu, că „peisajul e o chestie capitală. Cînd ai apucat să trăieşti la munte, tot restul pare de o mediocritate fără pereche. Pentru că acolo este o poezie primitivă. Trebuie să mărturisesc că, pentru mine, a fost capitală“.
„Deplin corespunzător“ la purtare morală
Cioran desluşeşte primele taine ale învăţăturii la şcoala generală din satul natal, aceeaşi unde avea să înveţe şi Octavian Goga. Banca în care a stat ocupă astăzi un loc de onoare în şcoală, iar un catalog, păstrat în original, vorbeşte despre activitatea şcolară a elevului Emil Cioran. La sfîrşitul clasei a II-a, acesta a fost „deplin corespunzător“ la purtare morală, „foarte diligent“, la diligenţă şi „distins“, la restul materiilor.
De la Răşinari, Cioran merge mai departe la Liceul „Gheorghe Lazăr“ din Sibiu, considerat, şi astăzi, una dintre şcolile de elită ale oraşului. O foaie matricolă din liceu, din perioada 1922-1923, păstrată în Arhivele Naţionale de la Sibiu, arată că şi în adolescenţă Cioran a fost un elev silitor, cu rezultate dintre cele mai bune. Tînărul licean obţine calificativele „foarte bine“ la religie, limba română, franceză, istorie, geografie, ştiinţe naturale şi desen şi „bine“ la germană, matematică, caligrafie, muzică şi gimnastică, fiind declarat promovat cu media generală „foarte bine“. (…)„De la Răşinari, a plecat la Liceul «Gheorghe Lazăr». Copil fiind, avea o tristeţe extraordinară că a părăsit Răşinariu, cu oameni deosebiţi. (…) Ca inteligenţă, îi întreceau pe toţi din Mărginime“, povesteşte cumnata sa, Eleonora Cioran. De la Sibiu, pleacă, la 17 ani, în Capitală, fiind student al Facultăţii de Litere şi Filosofie din cadrul Universităţii Bucureşti, unde a fost coleg cu Constantin Noica şi i-a avut profesori pe Tudor Vianu şi pe Nae Ionescu. În ultimul an de studii, publică articole în periodicele „Calendarul“, „Floarea de foc“, „Gîndirea“, „Vremea“ şi „Azi“, iar după absolvire, în 1932, Cioran s-a înscris la un doctorat, sperînd să obţină astfel o bursă în Franţa sau Germania. În 1934 i-a apărut prima carte, „Pe culmile disperării”, pentru care i-au fost conferite primele premii. Înainte de a se stabili definitiv în Franţa, va mai publica în ţară încă patru cărţi scrise într-un stil liric, expansiv, cu meditaţii metafizice, temele recurente fiind moartea, disperarea, singurătatea, istoria, muzica, sfinţenia sau mistica („Cartea amăgirilor” – 1936, „Schimbarea la faţă a României” – 1936, „Lacrimi şi sfinţi” – 1937, „Amurgul gîndurilor”- 1940).
Emil Cioran face parte, alături de Mircea Eliade, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu sau Mihail Sebastian, din „noua generaţie spiritualistă”, provenită din şcoala lui Nae lonescu. În tinereţe, alături de o parte dintre colegii săi, a fost atras de idealurile mişcării legionare, de care, ulterior, s-a distanţat. În controversata „Schimbarea la faţă a României”, care l-a atras în categoria scriitorilor cu înclinaţii antisemite, Cioran îşi critica, cu violenţă, ţara şi compatrioţii, „opunînd culturile mici” (România) „culturilor mari” (Franţa sau Germania). „Am scris aceste divagaţii în 1935-36, la 24 de ani, cu pasiune şi orgoliu. Din tot ce am publicat în româneşte şi frantuzeşte, acest text este poate cel mai pasionat şi, în acelaşi timp, îmi este cel mai străin”, declara Cioran în 1990.
pag 12 cioran
Izolare şi singurătate
Între 1933 şi 1935, a devenit bursier al Fundaţiei Humboldt, de la Berlin. Reîntors în ţară, Cioran a ocupat, vreme de un an (1936), postul de profesor de filosofie la Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov. În 1936 a plecat la Paris cu o bursă a Institutului Francez din Bucureşti, care i s-a prelungit până în 1944. În 1940, autorul a început să scrie „Îndreptar pătimaş”, ultima carte în limba română a cărei variantă finală a fost realizată în 1945, cînd deja era stabilit definitiv în Franţa. După 1945, Emil Cioran a ales să scrie în limba franceză, iar în 1949, Editura Gallimard i-a publicat prima carte – „Precis de decomposition”. La prestigioasa editură îi vor apărea încă nouă volume, pînă în 1987. Cioran şi-a scris vituperaţiile existenţiale născute dintr-un zbucium al căutărilor nesfîrşite şi din obsesia morţii, într-un stil aforistic încărcat de un lirism dureros, sau a ales genul sofiştilor greci, al moraliştilor francezi şi al înţelepţilor orientali. „O carte trebuie să adîncească răni, să le provoace chiar.O carte trebuie să fie o primejdie”, mărturisea Cioran în „Sfîrtecare”. Volumele i-au apărut în Franţa timp de trei decenii, pe măsură ce scriitorul s-a izolat tot mai mult, împreună cu partenera lui, Simone Boué, într-o mansardă micuţă din centrul Parisului. Cu excepţia Premiului Rivarol, cu care a fost distins în 1950 pentru debutul francez, va refuza toate celelalte importante premii literare decernate ulterior (Sainte-Beuve, Combat, Nimier).
„Le spunea studenţilor să nu înveţe“
Nu era deloc atras de latura didactică. Eleonora Cioran povesteşte că „nu i-a plăcut niciodată catedra. Avea formaţie de profesor de filosofie şi a profesat la Braşov, dar le spunea studenţilor să nu înveţe, pentru că filosofia nu trebuie învăţată, ci trebuie judecată. Numai un an de zile a fost profesor, spre deosebire de Constantin Noica, naşul nostru, care avea un simţ didactic excepţional şi fiecărui student sau tînăr care venea la el îi spunea cum să se pregătească, să înveţe limba greacă, să înveţe germana, pentru că filosofie fără aceste limbi nu se poate face“. De altfel, se pare că Emil Cioran nu ezită să le povestească despre asta inclusiv prietenilor apropiaţi. Dovada este o scrisoare pe care i-o trimite bunul său prieten Mircea Eliade, scrisoare aflată, în prezent, alături de o mare parte din corespondenţa filosofului, la Biblioteca Judeţeană „Astra“ din Sibiu – Colecţii Speciale – Fond Manuscrise. Eliade îi scria: „Mă dezolează tristeţea ta. Nu-i vorbă, nici eu n-am fost mai breaz; în ultimul timp, mă mistuie melancolia şi mă ispiteşte tragedia. Dacă ai şti ce prostii sînt în stare să fac, cîteodată. Vreau, uneori, să lupt împotriva destinului meu – care, după un răgaz de linişte, mă zvîrle viclean într-o înfiorătoare tragedie. Nu-ţi pot spune ce şi cum. Să dea Dumnezeu să nu-mi pierd minţile, pînă la urmă. Dar pe tine, ce te-a apucat? Nu ai vreun opium la îndemînă, vreo bolnavă căreia să te dăruieşti, vreun Hayden pe care să-l editezi? Mi s-a spus că Braşovul e stenic şi viril. Nu te gîndi că vei îmbătrîni acolo. Am impresia că oamenii pot îmbătrîni tot atît de stupid şi la Bucureşti. Ai să vii şi tu aici! Apropo, e vorba să găsim de undeva bani mulţi (un milion) ca să scoatem o revistă săptămînală politică şi oarecum culturală de dreapta. Să scrii tu, eu, Ţuţea, Sorin Pavel, Golopenţia, Stahl, Noica şi încă vreo doi. Ce spui? Tu şi cu Ţuţea m-aţi scos din fire; mă voi face om politic în orele mele de somn şi delir. E teribilă politica în România!“.
pag 13 cioran 3
Visa o Românie „cu populaţia Chinei şi cultura Franţei“
Privind înapoi, Eleonora Cioran povesteşte cu emoţie cum le vorbea Cioran despre satul natal, despre Sibiu, pe care îl considera cel mai frumos oraş din lume, despre nesfîrşitele plimbări pe Strada Centumvirilor, care îi plăcea foarte mult, cu perspectivă în oraşul de jos, despre Liceul de Muzică. Sibiul a rămas întotdeauna unul dintre subiectele de discuţie preferate de Cioran. O dovadă este vizita Anei Blandiana, la Paris, acasă la scriitor. „Era destul de stînjenită, nu ştia cum să înceapă conversaţia lor şi, la un moment dat, i-a spus despre Sibiu şi de Împăratul Romanilor (n.r. – hotel din Sibiu). A fost pentru el o fericire nemaipomenită, pentru că îl ştia aşa de bine, încît şi scaunele tapiţate în albastru şi le amintea. A fost, după cum relatează Ana Blandiana, cea mai mare fericire şi deschidere, că de acolo au început să discute diferitele probleme“, povestea Eleonora Cioran. Ea continuă spunînd că Emil Cioran iubea foarte mult România chiar dacă, atunci cînd l-a cunoscut şi locuia deja la Paris, vorbea în franceză. „Prietena lui, Simone (n.r. – Simone Boué), era franţuzoaică şi nu ştia româneşte. Prin urmare, noi toţi vorbeam franceza. A rămas cunoscută, însă, afirmaţia lui că doreşte „o Românie cu populaţia Chinei şi cultura Franţei. Ca şi Goga, regreta că a plecat din satul lui natal“, îşi aminteşte Eleonora Cioran. Mai tîrziu, sentimentele lui faţă de scrierile din 1935-1936 sînt contradictorii. „Cînd mă gîndesc la unele izbucniri ale mele de altădată, rămîn interzis, nu pricep. Ce nebunie! În orice caz, am tras ponoasele şi învăţămintele de rigoare. (…) numai că eram tînăr, orgolios şi nebun, cuprins, ca atîţia alţii, de un soi de delir. Ideea că fac Istorie, mă arunca în transă. Ce dobitoci am putut fi!“, scrie Cioran într-una dintre „Scrisorile către cei de-acasă“. Pe de altă parte, însă, în „Caiete I (1957-1965)“, notează: „Mă gîndesc la «greşelile» mele din trecut şi nu pot să le regret. Ar însemna să-mi calc tinereţea în picioare – ceea ce nu vreau cu nici un chip“. De altfel, dorinţa lui Cioran de a face uitate rătăcirile din tinereţe este subiectul unui schimb înverşunat de scrisori cu criticul literar Dan C. Mihăilescu, în 1991. Acesta povesteşte „cum l-a pierdut pe Cioran“, în lucrarea „Despre Cioran şi fascinaţia nebuniei“ (Humanitas, 2010). În capitolul „Cioran“, pentru primul volum al „Dicţionarului Scriitorilor Români“, Dan C. Mihăilescu a punctat, în cîteva linii, „ceea ce Cioran dorea să elimine“, adică „excrescenţele legionaroide ale anilor ’30. Aşa se face că, după orele senzaţionale petrecute împreună în octombrie 1990 (n.r. – Dan C. Mihăilescu l-a vizitat pe Cioran la Paris), ireparabilul s-a produs. Cioran se va fi albit de furie citind prefaţa şi mi-a expediat, pe adresa editurii, la 21 februarie 1991, următorul text, fără nici o formulă iniţială de adresare, ci doar cu o linie orizontală, crîncen apăsată: «Nu veţi şti niciodată în ce stare de disperare m-au aruncat unele dintre observaţiile dvs. Cred că meritam mai mult. Cred că trecutul meu ar fi meritat ceva uitare»“. Atît. Dan C. Mihăilescu îi răspunde cu o scrisoare în care îi atrage atenţia că ar putea fi „atacat furibund pe tema «Schimbării la faţă a Romîniei». Toată opera dvs. va fi comprimată la cele cîteva pastile de cianură hitleristă, alterofobă“. Îl provoacă pe scriitor să explice, să contextualizeze, să iasă „cu pieptul gol la potecă“. Inevitabil, după acest episod, are loc despărţirea: „Am suferit ca un cîine, dar nimeni, niciodată, nu mă va face să cred că am greşit“, mărturiseşte Dan C. Mihăilescu.
Amintirile Eleonorei Cioran despre „Luţ“
Eleonora Cioran, soţia lui Aurel Cioran, fratele scriitorului, îşi aminteşte cu emoţie despre „Emiluţ“, „Luţ“, cum îl alinta familia, un om excepţional, care a rămas ataşat de ei pînă în ultima clipă a vieţii. L-a cunoscut cînd filosoful era deja stabilit la Paris, mai întîi prin convorbiri telefonice, apoi faţă-n faţă. „Era un om deosebit prin modestia lui, care era incredibil de profundă. Era o perioadă cînd soţul meu, fratele lui, Aurel, era bolnav, şi mă aborda aproape zilnic. Avea o mare dragoste şi o dăruire faţă de familie . De altfel, m-am şi amuzat, pentru că a început să mă trateze şi pe mine. I-am spus că am o hipertensiune arterială şi el îmi trimitea şi mie medicamente şi îmi dădea indicaţii, deşi asta era profesiunea mea (n.r. – Eleonora Cioran a fost medic de profesie). Asta demonstra devotamentul faţă de familie“, povesteşte cumnata scriitorului.
pag 13 cioran
După 32 de ani: „Servus, mă frate!“
Prima întîlnire a Eleonorei Cioran cu scriitorul a fost o încîntare. „După nu ştiu cîte ore cu trenul, am coborît în gară la Paris. Aurel, cu totul alt temperament, pînă în ultimul moment nu s-a pregătit. În sfîrşit, a coborît şi ne aştepta un domn de statură mijlocie, cu haină trei sferturi, cu un chipiu, şi, cînd s-au văzut, a zis Emil: «Servus, mă frate!». Acest «servus» al nostru, ardelenesc. Se vedeau după 32 de ani, cred. A venit, m-a îmbrăţişat pe mine şi s-a uitat la cele trei bagaje ale noastre – erau numai trei – şi a zis: «Au venit orientalii! Ce-aţi putut avea în trei valize?». Era firesc: o valiză a lui Aurel, una a mea şi una cu cadouri, cadouri din România pentru că noi valută nu aveam. De altfel, cred că s-a bucurat mai mult de aceste cadouri decît de orice altceva, deoarece erau ţesături frumoase româneşti, feţe de masă româneşti care i-au încîntat“, îşi aminteşte cu drag Eleonora Cioran. Aurel Cioran şi soţia lui au fost duşi apoi la apartamentul scriitorului, de la etajul cinci al unui imobil, pe scări: un apartament foarte modest, dar foarte plăcut. De acolo, se vedea cerul Parisului. „Încăperea era atît de modestă… Ei nu se bucurau de obiecte din astea de artă. Pentru Emil, arta era covorul mamei, ţesut la Răşinari, pentru că preoteasa a vrut să-l ajute pe protopop material, deoarece erau trei copii, şi atunci a deschis un atelier de ţesut covoare cu 16 muncitoare. Şi dînsa era la fel de modestă, deşi baroneasă de Comănici, nu a pregetat să muncească pentru familia ei. Ceea ce m-a impresionat: întotdeauna avea un buchet de flori şi covorul, care îi creau o ambianţă ca acasă“, descrie Eleonora Cioran locuinţa scriitorului. I-a plimbat peste tot prin Paris, arătîndu-le imobilele cu semnificaţie istorică. Totuşi, Aurel şi Eleonora Cioran nu au putut fi cazaţi în locuinţa lui Emil Cioran, fiindcă era prea mică. Aşa că filosoful a închiriat pentru musafirii lui un apartament foarte frumos de la o italiancă ce era plecată în Italia. „Ne-am simţit foarte bine. Ei veneau la noi pentru că noi aveam televizor. Pe ei, acest capitol nu-i interesa în mod obişnuit, dar atunci veneau permanent, deoarece erau curioşi din cauza alegerilor din Franţa. Am prins aproape de fiecare dată alegerile“, rememorează Eleonora Cioran.
Cioran şi Securitatea
Eleonora Cioran îşi aminteşte cît de greu le-a fost să-l viziteze, prima dată, pe Cioran la Paris. Aproape că nu le venea să creadă că, în sfîrşit au primit aprobarea, după foarte multe încercări nereuşite. „Ca să putem ieşi în Franţa, a trebuit să merg în audienţă la comandant, la colonelul Rotaru, care era foarte amabil, dar care mi-a spus: «Nu înţeleg de ce v-aţi căsătorit cu un om aşa în vîrstă». Era, de fapt, o nepoliteţe. Şi i-am răspuns: «Pentru că am avut comunicare cu acest om». Tot Rotaru: «Dar dvs. doriţi să mergeţi să-l vizitaţi pe Emil?». «Da, pentru acest motiv sînt la dumneavoastră în audienţă, să vă rog să ne daţi voie să mergem în vizită în Franţa. Întotdeauna am fost respinşi, şi acum, cu ajutorul dumneavoastră, poate reuşim să plecăm». El a avut o ezitare, după care, a zis: «Păi, dacă vă dau drumul, nu vă mai întoarceţi». Zic: «Sută la sută ne întoarcem, vă rog să aveţi încredere în ceea ce spun eu. Pentru că, dacă nu ne daţi voie să plecăm în vizită, cerem să plecăm definitiv». Şi, în felul acesta, am reuşit să ajungem la Paris, bineînţeles că toată lumea credea că cine ştie ce serviciu am făcut, dar nu făcusem nimic“. De altfel, Eleonora Cioran a mărturisit că era urmărită pas cu pas: cînd se ducea pînă la spital, nu mai ştie dacă mergeau în faţă sau în spate. Întrebată dacă Securitatea l-a căutat în Franţa pe Cioran, Eleonora a afirmat că „tot timpul era vizitat şi el îi primea pe toţi românii, nu avea nici un secret. El avea ocazia să-şi spună părerea şi să laude ţara noastră. Pe români, însă, îi critica pentru că se ascundeau în spatele acestui spaţiu mioritic în loc să lupte pentru România; îi păreau delăsători şi nu erau luptători pentru ţara asta a noastră“. Eleonora era convinsă că, întotdeauna, Securitatea l-a dorit pe Cioran înapoi acasă. „Au încercat tot timpul să-l facă să se întoarcă în ţară şi cred că de asta ne-au dat nouă drumul, să-l convingem să vină în ţară, mai ales că el era atît de ataşat de România“, a continuat ea.
Iubirile şi demonii lui Cioran
Deşi şi-a trăit mare parte din viaţă alături de o singură femeie, Cioran dovedeşte în scrisori şi în „Caiete“ că putea iubi la fel de pătimaş cum scria despre sinucidere, chiar şi la 70 de ani. „Am fost un mare vînător de fuste!“, avea să declare, în martie 1993, cu puţin timp înainte să se îmbolnăvească de Alzheimer, faţă de Simone Boué, partenera lui de viaţă, şi de Friedgard Thoma, iubirea lui de la maturitate, scrie Dan C. Mihăilescu, în volumul „Despre Cioran şi fascinaţia nebuniei“. De altfel, Cioran aducea frecvent în conversaţie, la ospeţe în cercuri intime sau simandicoase, escapadele lui din tinereţe prin bordeluri.
40 de ani cu Simone Boué
Cea mai cunoscută relaţie a scriitorului rămîne aceea cu Simone Boué, care, chiar dacă nu i-a fost niciodată soţie în acte, i-a stat alături nu mai puţin de 40 de ani, pînă cînd Cioran a murit. Eleonora Cioran ne dezvăluie din ce i-a povestit Emil Cioran: „40 de ani au fost împreună. Simone Boué a fost prietena lui de-o viaţă. A cunoscut-o chiar la cantină, cu tava în mînă. Se ducea să-şi ia mîncarea şi acolo a cunoscut-o. Au intrat în vorbă, s-au împrietenit şi, pe urmă, au convieţuit pînă la sfîrşitul vieţii. Ea l-a îngrijit de fapt şi l-a iubit“. De fapt Simone Boué este cea care l-a echilibrat pe Cioran. Wolfgang Kraus povesteşte, în jurnalul lui, la data de 8 octombrie 1984: „Ieri, la orele 8, la Cioran şi Simone, imensă bucurie. El, ca întotdeauna, cu chipul puţin zbîrcit, dar tînăr, rapid, precis în mişcări, vînjos, rustic, părul alb ridicat, căzîndu-i parţial pe frunte. Ochii mari, albaştri, îi strălucesc veseli, umorul lui te încălzeşte (…). Simone echilibrează totul, el emană mulţumirea unui om fericit. Cioran îi datorează infinit de multe“.
pag 13 cioranu 2
Pasiunea din toamna vieţii
La 70 de ani, scriitorul avea să trăiască un alt fel de iubire, de-o profunzime şi intensitate rar întîlnite, cu o femeie mult mai tînără decît el. „A mai avut o prietenă, la bătrîneţe, pe Friedgard Thoma, o femeie deosebită. Am cunoscut-o, a fost aici. A venit la Răşinari, pentru un colocviu, şi s-a bucurat aşa de mult că ne-am cunoscut, am stat mult de vorbă. O femeie foarte inteligentă. Prin corespondenţă s-au cunoscut, dar, pe urmă, s-au îndrăgostit unul de altul. Friedgard Thoma era o femeie de o inteligenţă şi o cultură excepţionale, preda filosofia la o facultate din Germania. Un episod romantic. Era mult mai tînără, drăguţă, foarte drăguţă, şi caldă“, şi-o aminteşte Eleonora Cioran pe cea care avea să-i tulbure bătrîneţile cumnatului ei. Am cutreierat mult prin Paris, care devenise, datorită lui Cioran, un fel de patrie pentru mine. Cunoştea toate povestirile picante cu femei sau tot felul de cancanuri despre morţi celebri. Locul de întîlnire la care reveneam cel mai des era Biserica St. Suplice, folosită ca grajd pentru cai pe vremea lui Napoleon. Friedgard Thoma, în volumul „Pentru nimic în lume“. Povestea a început în februarie 1981, cînd Friedgard Thoma, pe atunci în vîrstă de 35 de ani, mamă a unui copil şi doctorandă în filosofie, îi scrie pentru prima dată lui Emil Cioran, atrasă fiind de lucrările lui. „În general, toate frazele lui aveau prospeţimea sănătoasă a acelor lucruri care trec drept viciate sau cinice; în realitate, însă, sînt eliberate de tabuuri, printr-o manevră elegantă. (…) M-am hotărît curînd să-i trimit la editură o scrisoare acestui Cioran, despre a cărui viaţă nu aveam habar“, avea să scrie, mai tîrziu, Friedgard Thoma. La momentul respectiv, Cioran trăia de decenii bune cu Simone Boué, „semi-însurat“, cum i-a mărturisit, la un moment dat, lui Friedgard Thoma, într-o scrisoare. Între Cioran şi Friedgard s-a născut o profundă legătură intelectuală, materializată printr-o corespondenţă purtată între anii 1981 şi 1991. Cioran s-a aruncat cu toată fiinţa în iluzia acestei legături, cu femeia superbă, pe care a numit-o, într-una dintre scrisori, blestemul său indispensabil. După moartea lui Cioran, Friedgard Thoma a publicat, într-un volum, povestea legăturii ei cu filosoful şi, parţial, scrisorile. Volumul a fost tradus în limba română de Nora Iuga, cu titlul „Pentru nimic în lume – O iubire a lui Cioran“ şi publicat, în 2005, la EST – Samuel Tastet Éditeur. Ce părere avea partenera de viaţă a lui Cioran despre escapada lui de la 70 şi ceva de ani? Găsim răspunsul în interviul pe care Gabriel Liiceanu i l-a luat lui Simone Boué în 2009, citat de Dan C. Mihăilescu în cartea „Despre Cioran…“: „Da, Cioran era mereu surprinzător“, „era cuceritor şi nu cred că îi scăpa frumuseţea lumii“, după care, aşeza cîteva înţelegătoare puncte de suspensie.

(va urma)
Ramona Găină

COMENTARII DE LA CITITORI