Emil Cioran – viaţa nevăzută a filozofului îndrăgostit de România (3)

in Lecturi la lumina ceaiului

Sorana Ţopa, iubita celor doi prieteni: Cioran şi Eliade
30 noiembrie 1932. Noapte de tumult verbal şi de caraghioasă încrucişare de săbii între Emil Cioran şi Mircea Eliade, după cum povesteşte Arşavir Acterian, prieten cu amîndoi. „Se face procesul femeii Sorana Ţopa, pe care Mircea o denumeşte «admirabilă mlaştină» şi despre care Cioran spune că «nu trebuie să se amestece în cele ale spiritului»“, notează Acterian în „Jurnal“. Sorana Ţopa (1898-1986), actriţă celebră în perioada interbelică şi autoare dramatică, dar mai bine cunoscută şi ca un „vulcan gata să erupă“, de o „genialitate senzuală“ şi cu un „temperament clocotitor“, aşa cum o descriau vocile epocii, a fost iubită de public şi adorată, în privat, de cei doi prieteni: Mircea Eliade şi Emil Cioran. „Dna Sorana Ţopa de la Teatrul Naţional“ era chiar mai mult de atît! Pentru Nae Ionescu, femeia tunsă bob, cu un contur perfect al buzelor, era, după Mihai Eminescu, „cel mai mare dar pe care Iaşiul l-a făcut culturii române“.
Or, în faţa acestei femei cu nouă ani mai mare decît el, Mircea Eliade se pierde în toamna anului 1932. Nu peste mult timp, iubita sa va da viaţă personajului Cătălina din romanul „Noaptea de Sînziene“, pe care o descria drept „o femeie care şi-ar jertfi nu numai cariera, ci şi sănătatea, tinereţea, liniştea, ca să poată iubi aşa cum visează ea, «arzînd la alb»“. Numai că dragostea pentru ea îl exasperează şi, în timp ce e înnebunit după Sorana, Eliade se îndrăgosteşte de Nina, prietena sa, cea care îi va deveni soţie. Relaţia lui Eliade cu actriţa ia sfîrşit la începutul verii anului 1933, într-o zi cînd Sorana se duce să-l viziteze pe Emil Cioran, la Sibiu. El îi mărturiseşte atunci că prietenul său, Eliade, caută, de luni de zile, un pretext ca să se poată despărţi de ea. Începe telenovela. Cioran e atît de impresionat de suferinţele Soranei şi indignat de cruzimea şi inconştienţa prietenului său, încît, de data asta, el este cel care se pierde în faţa acestei „femei de o adîncime sufletească remarcabilă“. Eliade îşi aminteşte mai tîrziu despre Cioran şi despre „a lor“ Sorana: „Nu putea înţelege cum un om inteligent, care avusese norocul să fie iubit de o asemenea femeie, poate dori şi provoca despărţirea. Singura explicaţie plauzibilă era inerţia mea spirituală, incapacitatea mea de a accepta riscul unei pasiuni, la capătul căreia m-ar fi aşteptat, poate, nebunia sau moartea; într-un cuvînt, mediocritatea şi făţărnicia mea“. Atunci, la Sibiu, se naşte idila dintre Emil şi Sorana.
„Invitaţie la bărbăţie“
Tot atunci, o prietenie începe să scîrţîie. Cioran îi ia partea Soranei şi începe să-l atace pe Eliade în lucrările sale. Scrie articolul „Omul fără destin“, pe care Sorana, satisfăcută, îl recită teatral şi concluzionează retoric: „Poate exista o parteneră mai bună pentru un scriitor?“. Eliade răspunde şi el, într-un articol numit „Invitaţie la bărbăţie“, şi îi face o descriere dură în „Noaptea de Sînziene“. În acelaşi an, Emil Cioran pleacă, pentru doi ani, la Berlin, cu o bursă a Fundaţiei „Alexander von Humboldt“. Relaţia cu Sorana se rupe treptat. De teama Securităţii, Sorana arde cele 40 de scrisori pe care Cioran i le-a scris. Iar de la femeia fatală, cu 13 ani mai mare decît el, Sorana apare mai tîrziu în „Caietele“ lui drept „ţăranca asta care perora despre Neant (aşa cum a numit-o Petre Ţuţea). Mi-a inspirat întotdeauna o indispoziţie atenuată de un fleac de admiraţie“. Regretă însă aceste jigniri. Dar nu vrea, în continuare, să o vadă, chiar şi după 30 de ani, cînd ea se află într-o vizită la Paris. „Mînie, furie, exasperare. Simt că n-am nimic să-i spun, că problemele ei nu mă interesează deloc, că e ridicol să reluăm divagaţiile de-acum 35 de ani, şi asta la Paris, şi în româneşte. Nu, nu şi nu!“, nota, cu furie, Cioran în „Caiete“. În tot acest timp, cei doi prieteni, Mircea Eliade şi Emil Cioran, se împăcaseră şi erau mai prieteni ca niciodată.

(va urma)
Ramona Găină

COMENTARII DE LA CITITORI