Emil Cioran – viaţa nevăzută a filozofului îndrăgostit de România (4)

in Lecturi la lumina ceaiului

Sfîrşitul unui mit. Ultimii ani din viaţă
La Emil Cioran a venit, mai întîi, sfîrşitul literar. „Cincisprezece cărţi, cincisprezece cadavre – cred că ajunge. În sfîrşit, înţelepciunea. Nu-mi mai fac nici un plan, nu mai scriu un rînd“, îi declara, în august 1987, într-o scrisoare, amantei sale de la maturitate, Friedgard Thoma. Şi nu o spunea doar ca să fie convins de tînăra Friedgard să-şi păstreze obiceiul de a scrie. Dorinţa de a încheia parcursul literar o confirmă în corespondenţa sa cu Dan C. Mihăilescu, la un an după această scrisoare. „Avea să-mi scrie pe versiunea franceză din Lacrimi şi sfinţi: «Pentru Dan C. Mihăilescu, felicitările mele pentru cartea dumneavoastră (n. r. – Perspective eminesciene)… O veste care vă va interesa: nu mai am chef să scriu».“
Ipohondria lui Cioran
Cioran se teme aproape toată viaţa de „ereditatea bolnavă“, de „arterioscleroza noastră de familie“. Suferă de ulcer duodenal, de infecţii respiratorii frecvente, de o boală reumatismală, de hipertensiune, de insomnie, de hiperexcitabilitate nervoasă, depresii ciclice, de oboseală cronică. În volumul său, Despre bolile filosofilor, Marta Petreu concluzionează: „Cioran este un suferind etern şi etern exasperat că-şi simte fără încetare trupul“. Îngrijorarea exagerată la cele mai mici semne de boală, drumurile frecvente la medici şi neîncrederea în ei, îl califică în categoria ipohondrilor. Dar, uneori, considera că bolile lui erau o salvare. De exemplu, în interviul pe care i-l acordă lui Gabriel Liiceanu, în 1990, Cioran face o mărturisire: „Păi, mă îmbătam foarte des! În tinereţe, credeam chiar că o să devin beţiv, pentru că îmi plăceau starea de inconştienţă şi orgoliul dement al beţivului. Dacă n-am devenit un beţivan, asta se datorează afecţiunilor mele stomacale“.
„Pradă unei tristeţi care-mi sfîşie inima“
Ultimii ani din viaţă şi-i petrece, însă, în uitare. Se îmbolnăveşte de demenţă Alzheimer şi este internat într-un spital din Paris. „La un moment dat, ne spunea că îşi pierde memoria şi că nu-şi mai aduce aminte o mulţime de lucruri. A fost debutul bolii “, îşi aminteşte Eleonora Cioran. La Spitalul Broca, un centru renumit din Paris, ajunge datorită preşedintelui de atunci al Franţei, François Mitterrand. „Mitterrand îl cunoştea îndeaproape pe Emil, pentru că făceau plimbări nocturne împreună – Mitterrand, venind de la diferite spectacole şi petreceri, iar Emil, meditînd noaptea. El suferea de insomnii încă de tînăr. Nu şi le putea stăpîni, nu le putea trata deloc “, spunea cumnata scriitorului.
„Sînt 2 ani de cînd nu mai fumez şi 6 luni de cînd n-am mai pus gura pe cafea. Frunze de coacăze, de rozmarin, de cimbru, cum să-ţi mai funcţioneze creierul cu aceste produse soporifice? Ce scump mă costă sănătatea!“ Emil Cioran, în „Caiete I“.
Simone Boué îl vizitează zilnic, îl îngrijeşte şi îi este alături pînă în ultima clipă. Ea îi povesteşte, într-o scrisoare trimisă lui Friedgard Thoma, în august 1993, cum, în grădina căminului-spital Broca, Emil Cioran parcă mărşăluieşte, calcă temeinic şi repede. Încearcă să vorbească fără să-şi poată găsi cuvintele. Apoi, subit, devine furios. „Mi-a spus de curînd: «cu tine orice dialog e imposibil!». Sau îşi lasă capul într-o parte, pradă unei tristeţi care-mi sfîşie inima. Alteori, reuşeşte să formuleze ceva foarte profund şi cu totul neaşteptat, aproape în maniera lui Cioran, cel de altădată“, notează Simone Boué. Sau, într-o altă scrisoare, către Wolfgang Kraus, editorul austriac al lui Cioran, din 2 martie 1994, cu un an şi trei luni înainte de moartea scriitorului: „E sfîşietor să-l văd cum se duce la porţile exterioare, cum le zgîlţîie, încercînd disperat să le deschidă. Se poartă ca şi cum n-ar şti unde se află – dar eu simt că înlăuntrul lui există voinţa de a-şi şterge, de a-şi anihila starea prezentă şi lucrurile care-l înconjoară. Din cînd în cînd, în străfulgerări extraordinare, redevine el însuşi – o izbucnire a vechii ironii devastatoare supravieţuind într-un sine devastat“. Emil Cioran moare pe 20 iunie 1995, la 84 de ani, şi este înmormîntat în Cimitirul Montparnasse din Paris.

(va urma)
Ramona Găină

COMENTARII DE LA CITITORI