Emil Cioran – viaţa nevăzută a filozofului îndrăgostit de România (5)

in Lecturi la lumina ceaiului

Memoria lui Cioran, la Răşinari
Astăzi, casa filosofului din comuna natală este proprietate privată, are o inscripţie care aminteşte că aici a locuit marele scriitor, dar şi un bust al acestuia în partea din faţă. În fiecare an, la Răşinari se organizează colocviile „Emil Cioran“, iar oamenii din sat îi ştiu bine viaţa şi păstrează despre el cele mai frumoase amintiri. „Este o mîndrie pentru noi, are casa aici, la Răşinari, e născut în 1911, a plecat la Paris, copilăria şi-a petrecut-o în Răşinari. Vorbea despre Coasta Boacii, îi plăcea foarte mult să meargă în cimitir. I-a părut foarte rău după copilăria la Răşinari, de multe ori amintea despre satul lui natal“, spune Mărioara Dancăşiu (52 de ani). Ana Denoi (66 de ani) locuieşte chiar în vecinătatea casei natale a scriitorului. „Foarte mîndru a fost, foarte frumos, un om văzut în comuna noastră, şi ne-am bucurat foarte mult de dînsul şi de casa memorială care e lîngă noi, a făcut Răşinariul cunoscut în toată lumea domnul Cioran“, spune femeia. Iar Maria Bădilă (92 de ani) păstrează din copilărie în minte o poveste extrem de frumoasă, cu scriitorul cîntînd la vioară pe Coasta Boacii. „Eu am auzit de Cioran că se suia pe Coasta Boacii şi avea o vioară şi cînta la ea. Eram copil, atîta ştiu, nu ştiu mai multe că nu l-am văzut“, povesteşte bătrîna.
Despre singura „boacănă“ a lui Cioran
„Nu cred să fi primit nici o scrisoare de la un necunoscut normal. (…) Nu mi-au cerut niciodată nimic, fiindcă ştiau că nu le pot oferi nimic. Voiau doar să-mi spună că m-au înţeles…“, scrie Cioran în „Caiete II“ (1966-1968). De la adolescenţi în căutarea sinelui, la „epave, decăzuţi, nefericiţi, căzuţi la toate examenele din această lume“, sînt nenumăraţi cei care s-au regăsit în strigătele disperate de ură faţă de lumea aceasta din lucrările lui Emil Cioran. Totuşi, cît de profunde erau „scîrba de lume“, dorinţa de a pune capăt vieţii la Cioran?
„Rîvneşte după plăceri mărunte“
21 noiembrie 1932. Cioran şi prietenul lui bun Arşavir Acterian (scriitor armean cu care Cioran are o corespondenţă bogată) se plimbă pe străzile Sibiului. Cioran filosofează şi se lamentează. „Cu ce ne ocupăm noi viaţa? Cu Cioran despre literatură. (…) Scîrbă de viaţă, de mizeriile bătătoare la ochi, întîlnite la fiecare colţ de stradă. (…) Neagă cu entuziasm febril orice. (…) Nu gustă viaţa. A îndurat prea multe. A fost prea îndelung nenorocit. Rîvneşte după plăceri mărunte. Este pentru trăirea superficială“, notează Acterian în „Jurnal“ (Humanitas, 2008). La un moment dat, prin faţa lor trec cupluri de tineri care se întorc de la patinoar, iar Cioran îi priveşte îndelung, admirativ chiar.
„Toate scrisorile din România mă îmbolnăvesc de-a dreptul. Prieteni sau necunoscuţi care se bizuie pe mine, care vin la Paris pentru mine! – Cînd mă gîndesc în ce măsură sînt o povară pentru mine însumi, ideea de a fi un reazem pentru altcineva îmi provoacă deopotrivă ameţeala şi scîrba“. Emil Cioran în „Caiete II“ (1966-1968). „Zărim oameni bine înţoliţi, cu fete frumoase la braţ. C. aproape că-i urăşte, dar nu mai puţin îi admiră. Ar vrea să fie şi el ca ei“, îşi aminteşte Arşavir Acterian.
„Îmi place lumea asta oribilă“
Cioran face teoria sinuciderii atît de credibilă şi în operele sale, şi în episoadele de pesimism exuberant exprimat în cercurile de prieteni, încît mulţi s-ar fi aşteptat măcar la o tentativă de suicid din partea scriitorului. Prietenul său Acterian mărturiseşte, în „Jurnal“, că şi el era, uneori, înclinat să-i reproşeze asta, adică faptul că „afişează scîrba de lume şi preconizează sinuciderea ca o soluţie radicală de detaşare. Şi… nu se sinucide“. Faptul că nu şi-a pus capăt zilelor este, spun unii comentatori, singura inconsecvenţă, singura „boacănă“ a lui Cioran. Pianistul Andrei Vieru (56 de ani), care l-a cunoscut în 1989 pe scriitor, ne spune însă că „«neajunsul de a te fi născut» mi se pare expresia unei exuberante joie de vivre, confirmată ulterior şi de o frază găsită în «Caietele» sale: «Nu sînt un pesimist, îmi place lumea asta oribil㻓. De altfel, cînd prietenii i se plîngeau în scrisorile pe care i le trimiteau la Paris şi îi mărturiseau că vor să se sinucidă, Cioran nu le răspundea decît atît: „Oltul nu curge spre izvor“.
Îl mîngîia şi îl încuraja pe Eugen Ionescu
În ciuda depresiei afişate, Emil Cioran era un sprijin pentru apropiaţi şi un pol al veseliei şi al opoziţiei faţă de tentativele de suicid. Filosoful Wolfgang Kraus, cu care acesta corespondează asiduu între 1971 şi 1990, povesteşte în „Jurnalul“ său (citat de Dan C. Mihăilescu în volumul „Despre Cioran şi fascinaţia nebuniei“) că scriitorul pesimist putea fi o oază de energie pozitivă pentru prietenii săi căzuţi în depresie. „Ionesco (n. r. – Eugen Ionescu) vorbea la telefon chiar şi de 12 ori pe zi cu Cioran, pentru ca, în starea lui depresivă, să capete mîngîiere şi încurajare. De la Cioran! Trebuie să fi fost un scheci apocrif al lui Ionesco“, se miră Kraus. Poate cea mai bună descriere a spiritului lui Cioran o oferă, însă, prietenul apropiat Arşavir Acterian: „Cioran e vesel, de un pesimism exuberant, gălăgios, de o explozivă sinceritate, de o delicioasă lipsă de prejudecăţi, de o simpatică vivacitate“.

Sfîrşit
Ramona Găină

COMENTARII DE LA CITITORI