Eminescu a fost un poet cu dragoste de Dumnezeu (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

Toată lumea ştie că vestitul ziarist Cristian Tudor Popescu este un Uomo universale şi un renascentist întîrziat. Ba chiar şi un enciclopedist format la şcoala Iluminismului european. Şi în această triplă calitate, e la curent cu tot ce mişcă în jurul său, nu ca Socrate, care ştia că nu ştie nimic, şi nici măcar asta nu ştia prea bine, vai de capul lui! De aceea, omul nostru, risipind, în egală măsură, şi elocvenţă, şi dicţie, adesea, comentează la televizor meciuri de tenis sau ne dezvăluie tenebrele politikiei dîmboviţene. Şi o face atît de bine, că pînă şi rivalul său, vestitul maestru Ion Cristoiu, păleşte de invidie. Dar, cel mai mult lui C.T. Popescu îi place să-şi dea cu părerea asupra unor filme aparţinînd fondului de aur al cinematografiei mondiale. Aproximativ cam cum proceda, odinioară, profesorul Ovidiu Drâmba, care apărea la ,,Cinemateca” difuzată joia, la ora 20, pe programul 1, şi prefaţa, dacă-mi aduc bine aminte, capodopere inspirate din mitologie. Cu această ocazie, şi numai din respect pentru cinefili, pedantul nostru comentator se pregăteşte cu mare grijă acasă: cică, după ce se bărbiereşte la sînge şi îşi potoleşte cu odicolon arsura briciului, înghite două ouă crude şi perie cu multă atenţie o pălărie neagră. Ion Cristoiu zice că e o pălărie de manelist, dar el susţine că, dimpotrivă, pălăria este chiar panamaua lui Balzac, dintr-o gravură comentată, nu cu multă vreme în urmă, de celebra Mariana Zaharescu, la ,,Teleenciclopedia”.
Aşa stînd lucrurile, nimeni nu s-a mirat cînd, astă-iarnă, într-un interviu postat şi pe Youtube, C.T. Popescu şi-a exprimat părerea doctă în legătură cu un aspect esenţial din viaţa şi opera lui Mihai Eminescu. Era de-un 15 ianuarie, şi toată suflarea elitismului românesc îşi dăduse întîlnire la radio, la televizor şi în cîteva publicaţii, să-l mai demitizeze o dată pe Marele Poet Naţional şi să-l arunce, iar şi iar, în debaraua cu vechituri a istoriei. Chiar de ziua lui. De data aceasta, C.T.P. s-a adaptat momenului solemn şi n-a mai apărut, ca de obicei, singur în cadru, cu pălăria pe-o sprînceană şi picior peste picior, ca la fotograf. Nu, uitîndu-se fix la interlocutoare, el a grăit, cu o siguranţă de sine cum numai ignoranţii o mai etalează, cum că Eminescu ar fi fost… ateu. (Bine că n-a spus că a fost evreu.) Şi ca să nu pară nebun de legat, a adus ca argument poezia ,,Împărat şi proletar”, în care poetul ar ,,demasca” (sic!) rolul… malefic al religiei în istoria omenirii, opiul popoarelor, cum i-a spus atoateştiutorul Marx. Iată versurile incriminate, care l-au lăsat buşbé pe Chelioja şi l-au împins la un raţionament tipic epocii proletcultismului din anii ’50-’60: ,,Religia – o frază de dînşii inventată/ Ca cu-a ei putere să vă aplece-n jug./ Căci de-ar lipsi din inimi speranţa de răsplată/ După ce-amar muncirăţi mizeri viaţa toată/ Aţi mai purta osînda ca vita de la plug?// Cu umbre, care nu sînt, v-a-ntunecat vederea/ Şi v-a făcut să credeţi că veţi fi răsplătiţi…/ Nu! Moartea cu viaţa a stins toată plăcerea -/ Cel ce-n astă lume a dus numai durerea/ Nimic n-are dincolo, căci morţi sînt cei muriţi…”.
N-ar fi prima oară cînd detractorii lui Eminescu apar în public şi, recurgînd la tot felul de tertipuri, demonstrează că, de fapt, nu l-au înţeles sau, şi mai rău, nici măcar nu i-au citit opera. Pentru lămurirea lor, măcar sumară, îi informăm că ,,Împărat şi proletar” a fost tipărită în 1874, dar concepută în perioada studiilor sale vieneze. Poezia preia tendinţele ideologice ale vremii, în care ideile socialismului utopic, de sorginte iluministă, cunoscute din lecturile sale în economică politică şi în ştiinţe sociale, îl transformă pe poet într-un militant social încă nefixat în cîmpul existenţialist. Poemul nu are nimic din sensul revoltei sociale pe care socialiştii (încă din timpul vieţii poetului) l-au exaltat; dimpotrivă, este o demonstraţie a ineficienţei acestei lupte, a zădărniciei zbaterii colective, nicidecum vreo trimitere la un ateism real sau imaginar. Prin urmare, dacă afirmaţia lui C.T.P. este neserioasă, normal ar fi să ne dovedim noi serioşi şi să-i demonstrăm că, dimpotrivă, Eminescu a avut chemare către religie, şi întreaga sa operă poetică şi ziaristică îi conturează peremptoriu profilul de strălucit artist creştin. Şi de aceea, vă invit să apelăm la luminile dr. Elis Râpeanu care, în lucrarea sa, ,,Vrednicul Părinte Galeriu”, apărută în anul 2015, la Editura ,,Semne”, a inclus capitolul ,,Eminescu şi credinţa” (pp.185-214). Pe bună dreptate, autoarea cărţii consideră că e de datoria noastră ca, în contextul de astăzi, al negării valorilor culturale româneşti – cînd ni se oferă, în schimb, modele străine cel puţin îndoielnice, impuse de globalizare (cum ar fi sexualitatea, violenţele de tot felul şi drogurile) – să apărăm aceste valori, care ne asigură specificul naţional în timp. Una dintre aceste valori este EMINESCU – simbolul neamului şi bolta spiritualităţii româneşti. ,,Şi întrucît este imposibil să demolezi o operă genială – îşi începe doamna Elis Râpeanu demonstraţia – detractorii poetului şi-au concentrat atenţia asupra biografiei sale, unde, chipurile, ar fi descoperit două aspecte nevralgice. Unul ar fi stigmatul de «mare întunecime», de «luetic nebun», mit datorat, în primul rînd, «divinului» G. Călinescu. Iar celălalt este aşa-zisa lui necredinţă, vizibilă mai ales în opera poetică lipsită de spiritualitatea neamului nostru”. Ar fi de-a dreptul fantezist să afirmăm că Eminescu a fost un poet religios, aidoma urmaşilor săi, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, Radu Gyr şi Ioan Alexandru. Dar nici ateu, aşa cum susţin, cu nonşalanţă, C.T.P. şi alţii ca el, ejusdem farinae. Poate că legătura lui Eminescu cu credinţa şi ataşamentul său la Biserica strămoşească au fost insuficient cercetate de critica literară. De aceea, dr. Elis Râpeanu, în cartea sa, încearcă o clarificare a problemei, propunîndu-ne articolul ,,Chipul Mîntuitorului Isus Christos în gîndirea lui Mihai Eminescu”, publicat de părintele Constantin Galeriu în ,,Studii Teologice, Revista Institutelor Teologice din Patriarhia Română”, seria a II-a, pp.45-54 (1991). Demonstrînd mari resurse de erudiţie şi de gîndire, părintele Galeriu descoperă sensuri noi în viaţa şi în opera lui Eminescu (,,Un «autor profan», capabil să exprime sentimentul religios al unei naţiuni”, după cum afirmă N. Steinhardt), relevîndu-l ca pe un slujitor al bisericii şi un specialist în teologie. ,,Din vistieria pe care a agonisit-o în anii de studenţie şi în toţi anii vieţii sale – scrie părintele – Mihai Eminescu s-a dăruit, cu har şi prinos, îndemnînd «Ce e rău şi ce e bine/ Te întreabă şi socoate», păstrînd ce e bun”. Şi marea profesoară Rosa del Conte a remarcat caracterul religios al multor poezii eminesciene, consacrîndu-i un cuprinzător studiu.
Latura religioasă a lui Eminescu trebuie urmărită pe mai multe planuri. w Cercetîndu-i biografia, observăm că poetul provine dintr-o familie cu aplecare către cele sfinte. În 1855, cînd cumpără moşia de la Ipoteşti, căminarul Gheorghe Eminovici mai cumpără, cu 250 de galbeni, şi o bisericuţă din lemn (existentă şi astăzi), care aparţinuse unui boier, Ilie Murguleţ. Situată în apropierea casei, acolo se ruga, nederanjată de nimeni, Raluca Eminovici. În curtea bisericuţei sînt 4 morminte: al lui Gheorghieş şi al Ralucăi, precum şi ale celor 2 fii ai lor: Iorgu şi Neculai. Într-o parte e mormîntul Casandrei Alupului, ,,Floarea albastră”, iubita de la 14 ani a lui Eminescu. Raluca (Rareşa) Eminovici provenea şi ea dintr-o familie evlavioasă: trei surori (Olimpiada, Fevronia şi Safta), o nepoată (Xenia) şi doi fraţi (Iachint şi Calinic) îmbrăcaseră rasa călugărească. Să nu uităm nici că frăţînii Eminovici şi-au petrecut copilăria, în post şi rugăciuni, la Mînăstirea Agafton, unde mătuşa lor, Fevronia, era stareţă. Ajunsă la maturitate, o soră, Harieta, atinsă de paralizie infantilă, şedea, zi şi noapte, în mînăstire, rugîndu-se fierbinte pentru vindecare…
În ceea ce-l priveşte pe căminar, el cumpăra icoane, sfeşnice şi alte odoare, pentru înzestrarea bisericuţei consoartei sale. De asemenea, în biblioteca sa de la Ipoteşti se găseau mai multe cărţi bisericeşti de mare valoare. Pe una dintre ele avea să noteze: ,,Astăzi, 15 ghenarie 1850, s-a născut fiul nostru, Mihai…”.
La acestea, mai putem adăuga că, într-un interviu acordat Revistei ,,Formula AS”, din 2003, acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga ne informează că poetul, care o însoţea frecvent pe Veronica Micle în vizită la Mînăstirea Văratic, se spovedise şi se împărtăşise la preotul de acolo. Ion Creangă, care îl însoţea, îl îndemnase să facă aceasta. Referirile de faţă, privitoare la biografia poetului, sînt tot atîtea dovezi că educaţia sa religioasă, primită în copilărie, i-a rămas imprimată în conştiinţă pînă la sfîrşitul vieţii.
w O altă bornă în conştiinţa lui Eminescu, de păstrător al credinţei strămoşti, este participarea sa la serbările prilejuite de împlinirea a 400 de ani de la ctitorirea Mînăstirii Putna. La Eminescu, iubirea de patrie şi de Christos sînt de nedespărţit. Cităm din articolul părintelui Galeriu: ,,Încă de la vîrsta tinereţii, la 20 de ani, Eminescu chema pe cei de o generaţie la marele praznic al Mînăstirii Putna, în ziua de 15 august. Cum se ştie, Maica Domnului era protectoarea mînăstirii ctitorită de Ştefan cel Mare. În această zi, poetul s-a adresat mulţimii: «Românii, în genere, serbează ziua Sfintei Marii vergină, castă şi totuşi mama care din sînul ei a născut pe reprezentantul libertăţii, pe martirul omenirii înlănţuite, pe Christ. Sărbătoarea trebuie să fie religioasă şi naţională, pentru că, observă el, trecutul nostru nu este decît înfricoşatul coif de aramă al creştinătăţii, al civilizaţiunii»”.

(va urma)
PAUL SUDITU

COMENTARII DE LA CITITORI