Eminescu a fost un poet cu dragoste de Dumnezeu (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

Ca strălucit gazetar, Eminescu a scris articole fulminante mai ales în ziarul ,,Timpul”, în care a preamărit credinţa şi valorile româneşti. El şi-a împănat articolele cu vorbe, pilde, proverbe şi expresii idiomatice, ,,demonstrînd, prin aceasta, că nu s-a desprins de structura sa românească, profund ancorată în tradiţia şi în adîncimile limbii în care s-a născut. În adîncul fiinţei sale zbuciumate şi în imensitatea universului său spiritual, credinţa strămoşească a rămas tot timpul aprinsă, precum un tăciune în spuza atîtor viscoliri” (Elis Râpeanu). În sprijinul acestor afirmaţii, redăm, în continuare, cîteva idei cuprinse în articolele lui Eminescu:
– ,,Biserica este maica spirituală a neamului românesc, care a născut unirea limbei şi unitatea etnică a poporului”. (,,Timpul” – ,,Religie şi naţionalitate”)
– ,,Biserica este singurul punct luminos nu numai pentru cultură, în general, dar chiar pentru libertatea dezvoltării omeneşti”. Sau: ,,Frumoasele arte au fost cele mai puternice arme ale bisericii”. (,,Timpul” – ,,Religia”)
– ,,Bun e Dumnezeu şi va avea grijă de clasele pe care le sărăcim şi le stoarcem”. (,,Timpul” – ,,Ilustraţii administrative”)
O altă dovadă că Eminescu a fost preocupat de religie este aceea că în biblioteca sa ambulantă, pe lîngă Sfînta Scriptură, s-au găsit numeroase alte cărţi bisericeşti, precum operele Sfinţilor Vasile cel Mare, Grigore Teologul, Efrem Sirul, Fericitul Augustin, Ion Damaschin, Nicodim Aghioritul ş.a. Învăţăturile desprinse din aceste cărţi sfinte, sublimate într-un limbaj petic, au fost cuprinse în opera sa artistică.
w Ajungînd în acest punct, să mai zăbovim o clipă asupra surselor sale de inspiraţie din universul religios. Cercetînd manuscrisele eminesciene, părintele Galeriu a găsit o traducere foarte veche din Evanghelia după Ioan, precum şi rugăciuni pentru Mîntuitorul Isus Christos. Nu putem merge mai departe fără să amintim şi de o transcriere latină a rugăciunii ,,Tatăl nostru”: ,,Pater noster, qui es in caelis, sanctificetur nomen tuum, adveniat regnum tuum, fiat volontas tua sicut in caelo et in terra…”. Părintele Galeriu subliniază o idee privind credinţa peremptorie a lui Eminescu: ,,Pentru poetul nostru de geniu, Isus Christos a fost modelul absolut de umanitate, un model suprem. Nu numai moral, ci şi unul plenar croit după chipul lui Dumnezeu. Într-o poezie ca un colind din 1876, Isus şi Fecioara Maria sînt de nedespărţit: «De dragul Mariei/ Şi-al Mîntuitorului/ Luceşte pe ceruri/ O stea călătorului». Este neîndoielnic, «Steaua», crezul Lui, care l-a luminat şi pe care a urmat-o mereu şi tot mai stăruitor”.
În întreaga operă poetică a lui Eminescu respiră credinţa în Dumnezeu, atmosfera de sacralitate în care trăiau românii. (Astăzi, din nefericire, ni se induce o cultură a decăderii şi a patimilor, iar noi o asimilăm orbeşte.) ,,Dacă în Apus a cunoscut sfidarea bolţilor şi a turnurilor semeţe de catedrale – este convinsă Elis Râpeanu – el a găsit întotdeauna adăpost în bisericuţele din ţară, pe care le simţea ca pe nişte spaţii blînde, protectoare, în care faci pasul către Dumnezeu şi recunoşti jertfa Mîntuitorului…”. În poezia ,,Dumnezeu şi om” (1873), poetul se dezvăluie, adresîndu-se Mîntuitorului ca într-o icoană: ,,Era vremi acelea, Doamne, cînd gravura grosolană/ Ajuta numai al minţii zbor de foc cutezător…/ Pe cînd mîna mea copilă pe-ochiul sînt şi arzător/ Nu putea să-l înţeleagă, să-l imite în icónă”. Sufletul creştin se dezvăluie cu adîncă emoţie: ,,Te-am văzut născut în paie…/ Răsari o stea de pace, luminînd lumea şi cerul”. Poezia ,,Înviere” (1878) i-a prilejuit profesoarei Zoe Dumitrescu-Buşulenga remarca: ,,Îl simţim pe Eminescu prezent, în biserică, cu marea sărbătoare a Învierii în suflet”. Părintele Galeriu adînceşte subiectul, afirmînd că Eminescu a fost un ,,izvor de cultură teologică şi o conştiinţă limpede a menirii ziditoare pe care o are credinţa creştină în viaţa omului şi în istoria umanităţii”. Ajungînd în acest punct, să nu uităm de alte frumoase poeme religioase, adevărate rugăciuni, apărute şi ele postum – ,,Colinde”, ,,Dumnezeu om”, ,,Rugămu-ne îndurărilor, luceafărul mărilor” – sau de sonetul ,,Cobori asupra mea lumina lină”. Tot părintele Galeriu ne oferă o analiză a poeziei ,,Rugăciunea unui dac” (1879), ale cărei sensuri încă se mai cer descifrate. În opinia sa, titlul poemei-rugăciune ne trimite la începuturile apariţiei creştinismului la noi, prin osîrdia Apostolului Andrei. Iată primele versuri: ,,Pe cînd nu era moarte, nimic nemuritor,/ Nici sîmburul luminii de viaţă dătător,/ Nu era azi, nici mîne, nici ieri, nici totdeauna,/ Căci unul erau toate şi totul era una;/ Pe cînd pămîntul, cerul, văzduhul, lumea toată/ Erau din rîndul celor ce n-au fost niciodată, Pe-atunci erai Tu singur, încît mă-ntreb în sine-mi:/ Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?…”. Poetul nu-L numeşte pe Isus Christos, dar îi evocă opera, esenţa: ,,El este-al omenirii izvor de mîntuire:/ Sus inimile voastre! Cîntare aduceţi-I,/ El este moartea morţii şi învierea vieţii!”. Eminescu dovedeşte o adîncă înţelegere a vieţii Mîntuitorului, care poartă în ea taina Învierii. Şi numai un om care a pătruns adînc această taină se poate ruga lui Dumnezeu în felul acesta: ,,Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă,/ Îndură-Te, Stpîne, şi dă-i pe veci viaţă”. Rugîndu-se pentru viaţa altuia, chiar dacă l-a lovit, poetul se ruga pentru propria viaţă care s-a mistuit jertfelnic.
În concluzie, ca om şi creator de geniu, Eminescu a fost şi a rămas un creştin ortodox. El şi-a păstrat credinţa strămoşească în adîncul sufletului şi a respectat Biserica şi tradiţiile româneşti. A-l lovi şi a-l discredita pe Eminescu înseamnă a lovi şi a discredita istoria şi cultura Poporului Român. Şi totuşi, spre marea lor ruşine, unii o fac. Ce l-a împins pe C.T.P. să afirme că Eminescu a fost ateu? Poate răutatea care i se citeşte în priviri? Poate frustrările că nu va rămîne nimic după el, un individ mediocru? Nimeni nu poate citi în sufletul omului. Un lucru, însă, e cert: C.T.P. nu l-a citit integral pe Eminescu. S-a mulţumit cu ceea ce a învăţat la şcoală, într-o vreme cînd Eminescu era cenzurat şi i se puneau în circulaţie doar creaţiile aşa-zise ,,progresiste”. Dacă l-ar fi citit şi în ediţiile de dinainte de 1945 şi de după 1990, ar fi aflat că Eminescu, aşa cum ne-am străduit să demonstrăm, a fost un om şi un poet cu dragoste de Dumnezeu.

Sfîrşit
PAUL SUDITU

COMENTARII DE LA CITITORI