Eminescu – dincolo de lacrima timpului

in Lecturi la lumina ceaiului

15 ianuarie 1850 – 15 ianuarie 2019

În fiecare iarnă, în ianuarie, cînd fila de calendar ajunge la numărul 15 şi zăpada troieneşte cărările, încercînd, încă o dată, să purifice atmosfera care ne înconjoară, închid ochii şi văd în obscuritatea lor artificială efigia de Luceafăr pămîntean a celui al cărui nume este în directă legătură cu data de 15 ianuarie – MIHAI EMINESCU. Cu atîtea treceri de jumătăţi de Gerar peste lume, timpul se îndepărtează de noi şi noi de el, întrecerea apostolică între cele două entităţi fiind în defavoarea omului.

Nu aceeaşi paradigmă funcţioneză şi în cazul lui Eminescu, dimpotrivă: cu cît scurgerea timpului aşterne praf de stele peste opera Poetului Naţional, şi cu cît steaua timpului fizic măreşte distanţa dintre Pămînt şi Planeta Eminescu – cu atît mai mult simţim că ne apropiem, pînă la confundare cu ea, de opera eminesciană, în general, de opera poetică, în mod cu totul aparte. Numai această axiomă – şi aceasta nu e singulară – ne încarcă sufletul, în preajma fiecărei zile de mijloc de ianuarie, cu valenţe inedite, transfigurate în dorinţa avuabilă de a-l mai citi odată pe Eminescu, de a încerca – aşa cum Iarna o face cu fizica Pămîntului – o purificare ideatică împreună cu versul eminescian sau, mai extins, cu proza lui angajată, politic şi social.

Încercînd să pătrundem în universul atemporal al lui Eminescu – într-un an pămîntean cu multe provocări insalubre, dominate de o aprehensiune perpetuă – vă propun să înclinăm balanţa trăirii şi cunoaşterii (în) acestui univers, călcînd cu prelungirea gîndului uman pe urmele poetului şi scriitorului Eminescu, încălzindu-ne inima cu versul său curgător, şi încărcîndu-ne voinţa cu jurnalistica lui scînteietoare.

Aflîndu-ne într-o stare de recurenţă axiologică, în perimetrul Operei Poetului Naţional, astăzi – mai mult ca oricînd – trebuie să ţinem piept valului de impostori şi denigratori, de falsificatori ai Istoriei noastre literare, de indivizi care ne flutură steagul zdrenţuit al unei arguţii puerile, în încercarea acestora de a demola soclul de marmură intangibilă al domnului Eminescu. De multe ori – de prea multe ori – cei cu sîngele pur al lui Eminescu în vine, trecem prea uşor peste aceste infamii degradante, evitînd disputele pe această temă sau, uneori, dînd o replică palidă acestor scrieri cu autori acantocefali. De ce? Fie din lipsă de timp, fie dintr-o jenă, soră cu amauroza literară, fie – de cele mai multe ori – dintr-un fel de stereotipie a sintagmei păguboase: „Lasă-i în pace! Şi aşa nu ajung ei nici la picioarele statuii lui Eminescu…!”

Realitatea este alta, şi replica trebuie să fie alta. Dacă în trecut, pe cînd Eminescu trăia şi crea, atacurile adversarilor săi aveau ca sorginte adversitatea politică, înfierîndu-i poetului un partizanat politic anume – în zilele noastre, atacarea operei şi poziţiei naţionaliste a lui Eminescu îmbracă, de multe ori, aspectul unei răfuieli personale (deşi distanţa apreciabilă pe tărîmul creaţiei şi neinfluenţarea reciprocă a inspiraţiei poetice nu ar justifica această abazie literară), alteori textul acestor aşa-zişi gladiatori ai arenei literare româneşti este alimentat, pur şi simplu, din butoiul ca un agestru pestilenţial. Curios că, în repetate rînduri, avem tendinţa de a aşeza acest dezgust apagonic faţă de opera eminesciană sub un cuvînt prea blînd şi prea nevinovat: neînţelegere! Aiurea!

Hai să intrăm puţin în mlaştina acestei mizerii, suflecîndu-ne gîndul curat ce-l păstrăm pentru Eminescu, spre a nu-l macula cuvintele acestor neromâni. Radicalizarea contestării lui Eminescu s-a accentuat în ultimele decenii, cînd unii tineri „optzecişti” i-au denunţat în revista „Dilema” caracterul vetust al poeziei, precum şi nulitatea publicisticii politice. Cu cine să începem? Chiar cu aşa-zisul şef al scriitorilor, domnul Nicolae Manolescu, care, într-o revistă mai mult sau mai puţin literară, declara că Eminescu poet-naţional este clişeul „cel mai puternic”, adică, în interpretarea Micului Dicţionar Enciclopedic, „Clişeu (3): Frază banală, expresie stereotipă; şablon, loc comun”. Dacă l-am întreba: dar clişeul, la implementarea căruia puneţi umărul, conform cu: „Eminescu nu este un poet naţional”, ce fel de clişeu este? Într-adevăr, acesta este un clişeu ce are conotaţii complet absurde, prin care se încearcă dărîmarea tuturor miturilor naţionale, invocîndu-se motivul că naţionalul, aşa cum se exprima un comentator „avizat”, „nu mai poate supravieţui deoarece noi ieşim din zodia naţionalului”, intrînd, fără eroi şi fără mituri, în comunitatea internaţională…

Desigur, pentru orice român de bună-credinţă, apologia de mai sus a internaţionalismului, fie ne duce cu gîndul la fostele „internaţionale” cominterniste, fie ne demonstrează că, de fapt, se doreşte dezrădăcinarea de istoria şi cultura noastră, înstrăinarea de propria Ţară pînă la ştergerea ireparabilă a identităţii naţionale!

Un alt scriitor sătul de Eminescu, poate chiar scîrbit, este şi Mircea Cărtărescu. Preocupat de scrierea propriilor romane „la kilogram”, M.C. ni se destăinuie – nu ştiu dacă, în postura de cerşetor de clemenţă sau de cea de „optzecist” revoluţionar – că de acum înainte nu-l va mai citi pe Eminescu pentru că „l-a citit destul în tinereţe şi-l ştie bine”, completînd: „Prefer să-i citesc pe poeţii de azi”. Prea bine, domnule Cărtărescu. Poate o citiţi pe tînăra poetesă Medeea Iancu, fata care, anul trecut, a fost chiar premiată de Editura „Cartea Românească”, la secţiunea poezie. Şi – culmea coincidenţei – într-un cadru festiv, cu rezonanţe speciale naţionale, adică de Ziua Culturii Naţionale, în contextul acordării premiilor „Mihai Eminescu”, la Botoşani.

Pentru cine nu a aflat de această blasfemie la adresa numelui şi a operei poetului sub egida cărora i s-a decernat premiul acestei pretinse poete, vă pun în faţa realităţii cutremurătoare, prezentînd pretinsele versuri care au întrunit girul unei comisii de specialitate, pentru a merita să urce pe cea mai înaltă treaptă a podiumului (nu mai înainte de a vă prezenta scuze pentru că aduc în prim-plan această barbarie literară).

Deci, iată cel mai bun poem din România, premiat de către Editura „Cartea Românească”, la concursul anului 2017, poemul „Manifest”, autoare domnişoara Medeea Iancu, din Bucureşti, juriul care, „orbit” de frumuseţea versurilor şi de mesajul acestora, va fi anunţat la final: „Eu sînt tipa pe care aţi hărţuit-o, tipa pe care aţi numit-o curvă, prostituată/ Persoană, persoană, persoană/ Eu sînt tipa pe care o urîţi, aşi fi trebuit să fiu băiat, astfel aşi fi fost lîngă voi/ Şi dacă un poet ejaculează pe faţa unei femei este artă/ Şi dacă un poet f..e o femeie în timp ce doarme este artă, nu viol/ Îmi pare rău, nu sînt poemul victimei pe care-l aşteptaţi/ Îmi pare rău nu sînt poeta europeană, cool, nu sînt tipa care spune la microfon: eroul este un bărbat/ Nu sînt poemul care să te excite, nu sînt poemul în care să mă forţezi/ Nu am scris suficient de bine pentru tine, România, nu am fost suficient de cuminte pentru tine, România/ Nu ţi-am lăudat suficient violul, România, nu ţi-am lăudat eroii, România, nu ţi-am citit scriitorii, România/ În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului, Amin,/ Amin a spus curva/ A spus prostituata/ a spus mama şi fiica/ Îmi pare rău, nu m-am sinucis, România,/ Îmi pare rău nu sînt strofa ta preferată despre sex,/ Poemul despre viol eşti tu, România, poemul despre hărţuire eşti tu, România, poemul despre abuz eşti tu, România/ Îţi introduc penisul meu lung şi negru în pîntec, România/ Mai ştii? Aplaudaţi. Aplaudaţi…/ Nu sînt pornografia ta, România, nu voi aştepta întinsă să-mi faci felul/ Nu sînt gluma ta despre viol, în literatură nu se discută despre asta, în familie nu se discută despre asta/ Şi noi fetele aşa murim şi tu România spui mereu:poetul, poetul, poetul”.

Aceasta a fost autoarea – Medeea Iancu, acesta a fost „poemul” – „Manifest”; acesta a fost juriul care, apreciind pînă la starea de vomă această pornografie naţională, i-a acordat marele premiu: Nicolae Manolescu – preşedinte, Călin Vlasie – director de editură, şi Răzvan Voncu – scriitor. Lectură plăcută, domnule Cărtărescu, dacă mai ai chef!

Întorcîndu-ne la Opera Poetului Naţional, să nu-l omitem dintre detractori pe cel care se constituie într-un adevărat vîrf de lance, pe domnul profesor de istorie Lucian Boia. Dacă în demolarea Istoriei propriu-zise nu se mai potoleşte, distrugînd, distrugînd totul – cu argumente antiromâneşti, dezonorante pentru un fost profesor universitar – iată că domnia-sa se pricepe şi la critica literară, concurîndu-l chiar pe marele George Călinescu. Într-un avînt eroic, dîndu-şi pe faţă toată ura pentru ceea ce este de sorginte pur românească, scuipînd apoi peste mesajul (epic şi liric) al Poetului Naţional, desfiinţîndu-i proza combatantă, aruncîndu-l afară din Europa, domnul Lucian Boia l-a înfierat pe sărmanul Eminescu într-o ditamai cartea de peste 200 de pagini, intitulată, cu un accent clar mefistofelic: „Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea şi desfacerea unui mit”.

Întrucît lăsăm prilejul pentru altă dată în a-i combate cartea şi a-l apăra pe Eminescu, exemplificăm acum cu doar două exemple de manipulare crasă a istoriografiei literare româneşti în interesul conturării pledoariei sale malefice: „Nu e cazul să ne oprim acum asupra eşecului flagrant al întregului curent eminescian. Tehnica lui Eminescu, aparent simplă, mînuită de altul, dă rezultate dezolante. Fără să vrea, marele poet a făcut mult rău literaturii române!”. Folosindu-se de antemergătorii săi în defăimarea mitului eminescian, domnul Lucian Boia extrage citate, face extrapolări insiduoase şi suprapune idei preconcepute numai şi numai în a-şi atinge scopul, dar, în aceste cazuri, cu materialul altor asemenea detractori, crezînd că ne păcăleşte, punînd în dreptul numelui acelora ruşinea de care se leapădă. Aşa cum procedează şi cu un anume Alexandru Grama, cel care, în 1891, publica sub anonimat (!) volumul: „Mihail Eminescu. Studiu critic”. După ce ne pregăteşte, citînd cîteva aberaţii ale acestui individ ros de invidie şi lovit de paranoia, domnul Boia trece la propriul instrument, declarînd solemn: „Încheierea, patetică se constituie într-un grav avertisment. Pentru România şi pentru românism nu există pericol mai mare decît Eminescu”.

Păcat că primim acest avertisment de la domnul Lucian Boia tocmai acum, la mult peste un secol de la moartea poetului, astfel că am trăit în toţi aceşti ani cu pericolul eminescian deasupra capului – o adevărată ghilotină, care, dacă s-ar fi desprins din angrenajul său ancestral, ar fi lăsat pe iubitorii poeziei eminesciene fără cap. Avem însă noroc cu domnul George Călinescu – critic literar de anvergură naţională, nu ca domnul Lucian Boia – un amator plin de ifose ereditare. Astfel, George Călinescu, în a sa magistrală operă literară „Istoria Literaturii Române de la origini pînă în prezent”, tratat apărut la sfîrşitul lunii iulie 1941, pune lucrurile la punct, dezvelind adevărata faţă a acestui Al. Grama. Iată cum îl caracterizează criticul şi istoricul literar George Călinescu pe „criticul” Alexandru Grama, pag. 543, după ce, doar cu două rînduri mai sus, îl demonta pe alt detractor al lui Eminescu, antijunimistul Anghel Demetriescu: „Toată critica se limitează la punerea chestiunii pe terenul patologiei şi al sensului comun. Judecăţile lui Anghel Demetriescu sînt ale unui cretin”. Acum, despre Alexandru Grama: „Nu în alt spirit era studiul din 1891 asupra lui Eminescu al anonimului de la Blaj (care e, de fapt, Alex. Grama), un monument de ură şi prostie doctă”.

Ce-ar fi scris, oare, George Călinescu, dacă mai trăia acum, citind elucubraţiile omniistoricului Lucian Boia? Nici nu îndrăznesc să formulez un răspuns. Încercaţi dumneavoastră!

Astăzi, la 169 de ani de la naşterea poetului, într-un alt cadru social şi politic, fundamental deosebit de cel contemporan lui Eminescu, asistînd la încercarea unor „maidanezi” ai literaturii române de a muşca adînc din amintirea Poetului, însîngerînd emblema Poeziei Româneşti, ne putem întreba ce-i îndeamnă pe aceşti oameni să sape la temelia culturii ţării lor? Ce dedesubturi malefice stau la geneza acestor atitudini revoltătoare, de contestare vehementă a operei lui Mihai Eminescu? Şi, la urma urmei, ce urmăresc?

Luat, fiecare în parte, sau toate grupate într-o întrebare recapitulativă, răspunsurile la întrebările de mai sus nu sînt altceva decît încercarea şi dreptul nostru legitim de a-l apăra pe Eminescu, de a demonstra perversiunea de ordin politic ce pune în mişcare această maşină denigratoare, formînd o reţea – naţională şi internaţională – care beneficiază de timp şi de bani pentru a ne face să credem că ei nu urmăresc decît opera literară a poetului. Inexact. Aceşti farisei ai literaturii autohtone nu-l suportă pe Eminescu în calitatea – şi la statura sa – de poet-patriot, de jurnalist-patriot.

Aşa cum, şi în trecut, şi astăzi, cum să accepte ei ideile şi tezele naţionaliste, de pildă, din „DOINA” – acea cutremurătoare mărturisire poetică despre iubirea de Ţară şi de Neam: „De la Nistru pîn’ la Tisa/ Tot Românul plînsu-mi-s’a/ Că nu mai poate străbate/ De-atîta străinătate./ Din Hotin şi pîn’ la Mare/ Vin Muscalii de-a călare,/ De la Mare la Hotin/ Mereu calea ne-o aţin;// Din Boian la Vatra Dornii/ A umplut omida cornii/ Şi străinul te tot paşte,/ De nu te mai poţi cunoaşte. (…) Vai de biet Român săracul,/ Îndărăt tot dă ca racul,/ Nici îi merge, nici se-ndeamnă,/ Nici îi este toamna toamnă,/ Nici e vară vara lui/ Şi-i străin în ţara lui (…) Cine-au îndrăgit străinii/ Mînca-i-ar inima cîinii,/ Mînca-i-ar casa pustia şi neamul nemernicia…(…)”.

O altă poezie-stindard, o altă flacără aprinsă de Eminescu pe frontispiciul României, neiertat nici în ziua de azi pentru chemarea sa la luptă. Aici este vorba despre versurile din poezia „LA ARME!”. Iată o mostră: „Auzi departe strigă slavii/ Şi asupriţii către noi,/ E glasul blîndei Basarabii/ Ajunsă-n ziua de apoi./ Şi sora noastră cea mezină/ Gemînd sub cnutul de calmuc/ Legată-n lanţuri a ei mînă,/ De ştreang tîrînd-o ei o duc./ Murit-au…poate numai doarme/ S-aşteaptă moartea de la cîni/ La arme, /La arme, români!”. Întreaga operă eminesciană – poetică şi jurnalistică – este străbătută, ca un fluviu de foc, mereu incandescent şi mereu devastator, de acest patos patriotic, ca un demers iniţiatic. Tocmai această calitate a scrierilor lui Eminescu a atras asupra sa evantaiul de constatări furibunde, în încercarea de a stăvili forţa fluviului eminescian.

Dacă mergem cu analiza acestui fenomen în profunzime, adică pînă în a doua jumătate a Secolului XIX, îl găsim pe Eminescu urmărit de Poliţia secretă a Imperiului Austro-Ungar, ca pe un spion în acţiune! Astfel, de curînd, la Arhivele Naţionale s-au descoperit mai multe rapoarte provenind din sînul diplomaţiei austro-ungare în România. Iată un astfel de document, un Raport semnat de consulul austro-ungar N.S. Hanswenzi şi adresat ministrului de Externe al Imperiului, Julius von Andrassy – Iassi, 5 ian. 1877: „Spre sfîrşitul lui noiembrie 1876, profesorul de la universitate şi totodată redactor al buletinului oficial «Curierul de Iassi» Mihai Eminescu şi-a inaugurat seria de conferinţe politice organizate. Tema aleasă de Eminescu s-a referit la starea românilor din Austro-Ungaria. Numerosul public reunit a urmărit expunerea cu curioasă luare-aminte, a gratulat conferenţiarul cu aplauze zgomotoase. În introducerea discursului său, el este de părere că rezolvarea nu poate fi alta decît o Confederaţie a tuturor popoarelor locale, în care egalitatea tuturor naţiunilor şi limbilor să fie primordială – pe cînd constituirea de state să nu fie altceva decît un accesoriu, şi că această reformă va avea succes sub patronajul Rusiei şi Austro-Ungariei care, cea din urmă, reprezintă politica occidentală. El plasează după aceea întrebarea ce atitudine trebuie să ia România. Ca să se parvină la o decizie, el crede că politica pe care o exercită Austro-Ungaria faţă de naţionalităţi în general, dar în special faţă de cea română, este discutabilă. Această cuvîntare a apărut în ziarul redactat de el, iar eu îmi iau îngăduinţa să prezint aici prea-binevoitoarei Dv. Excelenţe, pentru luarea la cunoştinţă traducerea în germană a punctelor esenţiale”.

După tonul frazelor alese de diplomatul din Moldova spre a exemplifica pledoaria lui Eminescu la subiectul „românii din Transilvania”, cred că acesta a dorit să-l menajeze pe ministrul său de Externe, alegînd pasaje mai „blînde” din conţinutul cuvîntării poetului. Acest fapt se poate constata cu exactitate dacă citim „Curierul de Iaşi”, numerele de la 125 la 130/ noiembrie 1876. Că Eminescu era mult mai tranşant atunci cînd era în joc limba românilor din Transilvania, reiese în mod concludent din majoritatea scrierilor sale jurnalistice.

Cît s-a aflat în redacţia ziarului „Timpul”, indiferent ce funcţie a deţinut (redactor-şef sau redactor), Eminescu a tratat cu mare atenţie şi cu acribia-i cunoscută problematica populaţiei româneşti din teritoriile aflate sub stăpînire străină. Aşa aflăm din „Timpul”, numărul din 24 februarie 1882, un articol – replică la un proiect de lege de la Budapesta, care-i privea şi pe locuitorii de naţionalitate română. Iată un citat din „M. Eminescu Opere vol. XIII”, editat de Academia Română, pg. 63: „Un proiect de lege”, care demonstrează încă o dată capacitatea de sinteză a lui Eminescu, aplicată la starea naţiunii, reliefînd cunoaşterea istorică a demersului său, pe care-l susţine într-un limbaj literar elevat: „Un proiect de lege depus în Camera Ungariei avea de ţintă a introduce în şcoalele secundare ale confesiunilor – deci şi în acele ale bisericilor române – limba de propunere maghiară. Învederat că scopul acestei legi era de-a magheariza cu totul învăţămîntul secundar şi de-a pune limba naţională a populaţiilor (pe cea română bunăoară) în linia a doua. (…) Ceea ce am avea de observat fraţilor maghiari este că, dacă elementul lor etnic ar fi avut o putere înnăscută şi firească de asimilare, această maghiarizare atît de mult dorită s-ar fi întîmplat fără nici o îndoială cu sute de ani înainte. Dacă de la anul 1000 după Hristos pînă-n ziua de astăzi n-au putut s-o facă – în curs de nouă sute de ani aproape, cu toate sîngeroasele încercări ale regilor de a topi într-o religie şi într-o limbă toate naţionalităţile -, vor face-o astăzi în chiar epoca naţionalităţilor, vor face-o astăzi ameninţînd cu pumnul cele trei mari grupuri etnice ale Europei, latini, germani şi slavi, a căror creaţiune este Europa însăşi, cu toată cultura şi civilizaţia ei?”

Ce lecţie de înalt nivel – istoric, politic, etic (şi chiar psihologic) – le-a predat ungurilor de la Budapesta, de la catedra lui de român-patriot, Mihai Eminescu! Ce bine ar fi ca unii politicieni ai României de azi să studieze publicistica eminesciană, în diferite etape ale acesteia. Poate că UDMR l-ar înţelege mai bine pe Eminescu decît pe oricare politician de pe Dîmboviţa.

Întorcîndu-ne iar în prezent, ne amintim că, nu demult, în noiembrie 2018, s-a sfinţit Catedrala Mîntuirii Neamului – singurul obiectiv semnificativ legat de Anul Centenar al Marii Uniri. La fastuosul ceremonial organizat cu acest prilej, s-au spus vorbe frumoase, vorbe româneşti şi bisericeşti despre istoricul Catedralei, pomenindu-se numele celor care au gîndit şi a celor care au realizat acest măreţ lăcaş de închinare şi de rugăciune. Despre Eminescu nu s-a spus nici un cuvînt, sau nu s-a auzit în spaţiul public. De ce trebuia pomenit şi numele poetului în acest context?

În 1881, speculînd faptul că regele Carol I era german, de religie catolică, cercurile austro-ungare au propus înfiinţarea la Bucureşti a unei Mitropolii catolice şi edificarea unui lăcaş pe măsură. Cînd s-a pornit o dezbatere pe această temă, Eminescu a fost pana cea mai ascuţită şi vocea cea mai vehementă în frontul de împotrivire la această utopie. Prin articolele din „Timpul” încerca să-i „lumineze” pe parlamentari asupra unei realităţi deja cunoscute: Atît timp cît în Capitala României – ţară ortodoxă – nu există o catedrală ortodoxă, nu era normal să se înalţe una catolică! Mai mult, Eminescu – în avîntul lui de înrăit apărător al valorilor naţionale – l-a somat pe Carol să aleagă între a fi de partea supuşilor săi sau de partea religiei familiei sale.

În cele din urmă, regele Carol nu a aprobat înfiinţarea catedralei catolice. Văzînd aceasta, Eminescu a lansat ideea ridicării unei catedrale ortodoxe, căreia i-a fixat şi numele: Catedrala Mîntuirii Neamului! Din motivele cunoscute, Catedrala nu s-a putut construi nici atunci, şi nici mai tîrziu. A fost înălţată acum, iar numele i l-a dat domnul Mihai Eminescu…

Acesta a fost Eminescu. O parte din sufletul lui de român. În alte ipostaze îl vom cunoaşte cu alt prilej. Despre Eminescu ar trebui şi să scriem, şi să vorbim în fiecare zi. Numai astfel lacrima timpului ne va aminti întotdeauna că mai avem un Mihai Eminescu…

GEO CIOLCAN

Păreri și opinii