Enescu îi cînta lui Luchian

in Lecturi la lumina ceaiului

Intrase doar amurgul în atelier, doar amurgul,
Pictînd cu pasta lui imaterială,
Peste prezenţe, peste forme, cu incertitudini
De nuanţe, suprapuse, adîncite
Spre negru, după violet, în griuri
Amestecate pe paleta orei.
…………………………..
Pe şevalet, pe pînză, încă, forma şi culoarea
Nedesluşitului motiv duceau o luptă
Să mai imprime pe retină sensul – sau retina
Se dilata-n impulsuri dureroase, să mai reţină
Ce dizolva amurgul, ce pierdea lumina.

Un pat cu alburi rembrandtiene
Învăluind o tragică anatomie-ncremenită – trupul
Bolnavului, la fel, nedefinit, în lupta
De site a luminii şi a umbrei,
Cînd totul a fost noapte în atelier, doar ochii
Bolnavului mai deschideau corolele
Tragice, umane, gemene lentile frenetice,
Chemînd, apropiind, sorbind culoare, formă, sunet.
Şi sunetul trecu prin sitele de umbră,
Născut din pieptul lemnului genetic – al armoniei,
Din leagănul oniric al copilăriei
Către sicriu de Lună.
Din strunele de vintre paralele, încordate,
Întinse pe gîtul negru al viorii
Cu nemăsurată, fizică durere
Pînă la limita din urmă a tăcerii;

Pe-ncremenitul lor efort,
Trecînd, arcuşul despică tăcerea
În două – şi din punctul abisal
A izvorît întîiul sunet
Suit şi coborît cu trecerea arcuşului pe coardă.
……………………………………….
Din leagănul de vise al copilăriei,
Suiau să se topească în sicriul Lunii,
Dar cîte zone străbăteau vibraţiile
Între hotarele copilăriei şi-ale morţii,
Între aceste antagonice senzaţii
De început şi de sfîrşit – unite
De tot, sau de nimic – sau de măsura vieţii
Ca urcuşul sau întoarcerea arcuşului pe coarde…

Atunci, bolnavul a simţit pe gene
Nu lacrimile lunii – dizolvate doar
Perlele durerii, de mult încremenite – atîrnînd,
Alunecînd pe faţa descărnată –
Şi rictusul săpat sub dalta vieţii,
Transfigurat – în jurul gurii – a fost zîmbet.

În întuneric, două mîini culcau vioara
Pe catifeaua neagră a cutiei – şi o mînă
Cu moale mlădiere – pipăind, cum căutase
Stinsul adagio diafan, cuprinse mîna
Bolnavului cu-ncremenite degete prelungi
Ca nişte pensule cu ultima nuanţă a palorii –
Cum prinzi pentru un pianissimo,
Pentr-un adagio diafan,
Gîtul prelung şi negru al viorii,
Şi o strînse
Încet.

RADU BOUREANU

COMENTARII DE LA CITITORI