Epistolă scrisă cu cerneala ochilor…

in Lecturi la lumina ceaiului

Mult stimată domniţă Lidia Vadim Tudor,

Cu puţin timp în urmă, nu mi-aş fi putut imagina că voi ajunge să mă adresez direct dvs. Din cînd în cînd, trimiteam cîte-o scrisoare tatălui dvs., Corneliu Vadim Tudor. Mulţi români aşteptau de la domnia-sa un sfat, o părere, şi chiar izbăvire. A fost atît de aproape de a fi preşedintele românilor! Păcat că nu s-a ajuns la aceasta din cauza variilor motive, pe care le cunoaştem cu toţii. În comuna mea, Lunca Mureşului, m-am ocupat şi m-am străduit ca aceste lucruri să se întîmple. Sînt sigură că dacă reuşeam, acum ar fi fost alta soarta noastră.

Corneliu Vadim Tudor a fost şi a rămas, chiar şi dincolo de moarte, o personalitate-unicat a poporului nostru – cu cunoştinţele multiple ale domniei-sale – fiind o adevărată enciclopedie. Patriotismul de care a dat dovadă i-a adus numai neplăceri, pentru că nu se voia cineva care să adune massele împreună. Tribunul nostru a servit toată viaţa, din toate puterile, cu multe sacrificii – uneori putem spune că şi ale familiei – poporul din care făcea parte. Deşi ştim cu toţii că sîntem trecători pe aceste meleaguri, nu ne putem imagina Patria fără el, fără Corneliu Vadim Tudor. Chiar şi acum continuă să ne vegheze şi să ne sfătuiască de dincolo de mormînt, prin opera scrisă, pe care ne-a lăsat-o, şi prin îndemnurile sale.

Am participat cu entuziasm la mitingul organizat de dînsul la Cluj – pentru limba oficială. Am mers cu tineri din zonă, cu steaguri Tricolore şi pancarte. Acţiunea a ţinut pînă noaptea tîrziu. Treptat, apoi, mulţimea s-a retras. A rămas singură, ca un soldat de veghe, pancarta noastră, pe care scria: „Limba română, singura limbă oficială!“. Acesta a fost unul din momentele pe care nu le voi uita niciodată legat de Tribunul nostru, mai ales al celor din Transilvania, mereu jucată la masa puterilor occidentale.

Dumnezeu să-l odihnească şi să-i dea mîngîiere veşnică lui Corneliu Vadim Tudor, iar dvs., să puteţi trece prin greutăţi şi să continuaţi nobila lui activitate prin intermediul revistei „România Mare“.

M-am adresat dvs. cu termenul de domniţă cu multă plăcere şi cu mult drag, acesta fiind un apelativ adresat pe vremuri fiicelor de domnitori români. Şi cum ştiu că tatăl vostru vă numea prinţese, tot aşa şi eu v-am numit domniţe, pentru că sînteţi fiicele unui mare „domnitor“, un Tudor contemporan.

În continuare, vă supun atenţiei un material în care îmi strig durerea pentru ceea ce se întîmplă în satul Nadăr, judeţul Arad. Vă rog să-i daţi citire, aşa cum ar fi făcut şi tatăl dvs.. Dacă Dumnezeu l-ar mai fi ţinut printre noi, poate ar fi reuşit să desluşească şi această problemă foarte gravă cu care se confruntă oamenii de acolo. Din păcate, glasul lui

s-a stins, precum o candelă care arde pentru dreptate. Dar lumina trebuie să ne rămînă în suflete şi să luptăm pentru drepturile noastre, cu alţi „tribuni“ asemenea lui. Căci sînt destui, numai goarna dreptăţii trebuie să sune. Această Goarnă poate fi revista „România Mare“. Aşadar, folosiţi-o pentru a ridica la luptă alţi şi alţi români adevăraţi. La Mulţi Ani! Trăiască România Mare!

Prof. pensionară Virginia Ardelean Niculescu,

Lunca Mureşului, jud. Alba

* * *

A trecut Crăciunul, a trecut şi Anul Nou, am intrat în anul 2016 cu încredere că lucrurile vor fi mai bune. Mai bune pentru cine, se întreabă sătenii din Nadăr, judeţul Arad. Unde sînt ei acum, ce fac aceşti cetăţeni plătitori de taxe şi impozite către Statul Român? Ei au muncit o viaţă întreagă să-şi asigure un acoperiş deasupra capului şi acum se văd în postura de a ajunge pe drumuri. Unii chiar au fost evacuaţi din propriile case, în mod forţat, tîrîţi de mîini şi de picioare de mascaţi, şi aruncaţi pe caldarîm. Jandarmii, care îşi făceau meseria, sînt plătiţi din banii acestor amărîţi, pe care îi tîrăsc ca pe nişte rebuturi în stradă.

Asemenea abuzuri se întîmplă pentru că unei singure persoane i s-au retrocedat 7.800 de hectare de teren, în care erau incluse şi casele acestor oameni, ajunşi în stradă. Cu ceva timp în urmă, cînd am aflat hotărîrea instanţei, am fost uimită, dar nu mi-a trecut prin cap că se va ajunge pînă aici.

M-am gîndit că autorităţile se vor sesiza şi că se vor face acte reparatorii, astfel încît oamenii să nu fie nevoiţi să-şi părăsească vatra strămoşească. Din păcate, nu s-a întîmplat aşa. Dureros, foarte dureros! Chiar strigător la cer! Doamne, unde eşti să vezi ce se întîmplă cu românii? Este umilitor pentru toţi, nu numai pentru cei în cauză, că am ajuns să acceptăm aşa ceva. Pînă unde va merge toată această barbarie? Este neplăcut să constaţi că nu mai ai siguranţa zilei de mîine, că ţi se poate lua toată agoniseala într-o fracţiune de secundă. Iar noi, cei din jurul acestor năpăstuiţi, ce trebuie să facem? Să luăm atitudine! Indiferenţa, care ne caracterizează de ani şi ani, trebuie să înceteze. Am fost un popor care a luptat pentru dreptate, pentru adevăr, pentru credinţă. Unde sînt valorile pentru care am luptat? Chiar aşa, ne lăsăm manipulaţi doar pentru a ne fi bine, fiecăruia, în particular?

În clipa în care ai un necaz, normal, creştinesc, ar fi ca vecinul să te ajute, pentru că, la rîndul lui, şi el poate trece printr-un necaz şi va avea nevoie de ajutor.

În cazul celor evacuaţi, politica e alta: să desţelenească aceste ţinuturi, să-i alunge pe români, ca după aceea să-şi împlinească visul – realizarea Ţinutului Secuiesc. Vor să ne trimită peste mări şi ţări, acolo unde, de altfel, sîntem apreciaţi, pentru hărnicia şi minţile noastre ascuţite, cu care putem să rezolvăm atît de uşor probleme pe care alţii habar n-au să le rezolve. Cum se face că aceşti cetăţeni români ingenioşi, care fac adevărate minuni în străinătate, contribuind şi la bunăstarea locurilor în care s-au născut, sînt consideraţi nişte incapabili, nişte nulităţi? Să fie doar străinii singurii capabili să scoată căruţa din noroi, să ne aducă lumină, precum „lampa lui Ilici“? Noi, care am fost grînarul Europei, acum am ajuns să întidem mîna la ajutorul străinilor „binevoitori, absolut dezinteresaţi şi mărinimoşi“, punîndu-le la picioare bogăţiile acestor locuri de poveste, pentru care se luptă şi Estul, şi Vestul.

Măsuri ar fi multe de luat, dar nu sîntem noi îndreptăţiţi să aducem soluţii. Sperăm că sînt alţii mai deştepţi ca noi, care ştiu exact care e situaţia României şi care vor conduce pe un făgaş normal această ţară, de prea multă vreme vitregită. Cît despre retrocedări, domnilor guvernanţi, aveţi grijă, căci urciorul nu merge de multe ori la apă, şi s-ar putea ca atunci cînd se sparge, să inunde întreg Parlamentul, cu şuvoaie de nemulţumire şi de revoltă. Doamne ajută să nu se ajungă pînă acolo, dar apele sînt tulburi şi pe alocuri clocotesc.

Ca un corolar la tot ceea ce am scris, „ÎN ŢARA ASTA VA FI BINE CÎND STATUL VA FI STAT ŞI OMUL VA FI OM!“

COMENTARII DE LA CITITORI