Epitaf unei generaţii înşelate

in Alte știri

Motto: „Ziua trecuse… O omorîsem şi pe aceasta, încetişor, cu primitivitatea şi timiditatea artei mele de a-mi duce traiul“.

Hermann Hesse – „Lupul de stepă“

 

La Revoluţie, eram pe cale de-a împlini 26 de ani. La fel ca majoritatea prietenilor congeneri terminasem o facultate, experimentasem responsabilitatea serviciului în economia socialistă, iar în plan personal trăiam cu speranţele date de o cultură generală bogată şi de visul unei prosperităţi îndelung radiodifuzate de „lumea liberă“. Braţele societăţii capitaliste păreau atît de deschise, iar voluptatea cu care viaţa de dincolo de Cortina de Fier ne îmbrăţişa în avans făcea să pălească pînă şi celebrul sărut din „Pe aripile vîntului“…

* * *

Între timp, am împlinit nu doar cei 26 de ani, ci şi alţi 26, în care, la fel ca majoritatea aceloraşi congeneri, am avut timp să constat că nici cultura, nici experienţa socialismului nu mi-au folosit să disting între deschidere şi capcană, între vis şi himeră, deficienţă care a transmutat promisa voluptate a vieţii în actualitatea din spatele scenei luminoase – o butaforie uzată în multe, multe spectacole de teatru.

* * *

„Păcănele“… Îmi repugnă imaginea încăperii cu specific sordid electrificat, un decor stupid, cu personaje mai limitate expresional decît singura fiinţă cu scop precis din acel microunivers –supraveghetoarea, cea care îşi petrece multele ore de inactivitate raţională îndărătul celei mai lipsite de interes priviri. Refuz această imagine nu doar din dezgustul faţă de una dintre dovezile inutilităţii vieţii, ci şi dintr-o teamă angoasantă; camera cu „păcănele“ este imaginea, la nivel celular, a societăţii actuale. A aşa-închipuitei vieţi sociale. Un jucător la „păcănele“ dă mecanic din mînă şi cadranele maşinăriei se învîrt zgomotos, rezultînd 3 sau, mă rog, nu ştiu cîte imagini ale unor obiecte. Obiectele nu au vreo semnificaţie, însă alăturarea întîmplătoare poate aduce, rareori, cîştiguri, deseori, pierderi. Totul este aleatoriu, mai puţin sensul – către minim. Cîştiguri, pierderi, expresii, reacţii… viaţă raţională, orice efect tinde către minima cauză – apăsarea pe un fel de „păcănea“. Logica acţiunilor, de la hotărîrile guvernamentale la deciziile de a „restructura“ o întreprindere sau instituţie, par a avea la origine acelaşi mecanism profund al gîndirii moderne, „de piaţă“, strategice şi integrate – da, aţi intuit bine, „păcăneaua“. În fiecare zi care a trecut în aceşti 26 de ani, teama angoasantă s-a (re)actualizat în certitudine.

* * *

Generaţia mea a interpretat viziunile literare ale lui Orwell: „1984“, şi „Ferma animalelor“, ori „Minunata lume nouă“, concepută de Huxley, ca fiind semnale de alarmă activate în privinţa şi prevenirea dictaturilor comuniste; eroare – cei doi creatori britanici, implicaţi în viaţa politică interbelică şi postbelică, avertizau asupra evoluţiei societăţii din care făceau parte – anume, capitalismul cu tendinţe corporatist-imperialiste. Umbra exceselor stalinismului doar influenţase operele menţionate, dar trunchiul ficţiunii îşi avea rădăcina în evoluţia erorilor sistemului capitalist pseudo-democratic.

* * *

M-am întrebat de ce burghezul rătăcit în artă, în senzorialul individual, este un personaj central în multe din scrierile contemporanului Thomas Mann. Acesta, ca şi Aldous Huxley, provenea dintr-o familie foarte bună, a trăit în zona superioară a Occidentului; cu toate acestea, personajul său este acaparat de o viaţa banală, secată emoţional şi senzorial, deci şi raţional, iar acest individ, care are tot ce-i trebuie material, constată că, de fapt, el nu există ca om. Pare absurd, dar, spre deosebire de contemporanii sud-americani, ruşi sau indieni, romanul contemporan european abundă în asemenea subiecţi care constată că, de fapt, nu există ca oameni – că fac parte dintr-o societate, cea occidentală, cea mai „evoluată şi civilizată“, dar care, de fapt, le-a anihilat cu totul nu doar individualitatea, ci chiar umanitatea. Scriitorul, se spune, are capacitatea de a înţelege mai bine societatea, de  a vedea ceea ce nu este accesibil ochilor închişi în deschiderea lor către paradigma banalului. Din păcate, în pofida culturii noastre livreşti de care aminteam la început, eu şi congenerii mei nu am crezut în înţelepciune, ci în înşelăciune – în înşelăciunea lui „a avea“. În toţi cei 26 de ani, prezentul „Am, deci exist“ s-a dovedit a fi o banală iluzie – care, descifrată cu cheia prezentului proxim, sună: „Nici nu am, nici nu exist“. „A avea“ contravine lui „a exista“ – iată o afirmaţie care ar putea fi epitaful unei generaţii înşelate.

Dragoş Dumitriu

COMENTARII DE LA CITITORI