Era spre seară…

in Tabletă de scriitor

Cu vreo două zile în urmă, spre seară,  mă gîndeam în sinea mea: la ce mai sînt şi eu, o biată gîză, cu inima-ntristată de lacrima copilului ce-am fost supus la atîtea greutăţi fără măsură? Mă aflam în autobuzul 182, alături de fel şi fel de oameni, cu griji poate mai mari, sau mai mici decît ale mele, cînd, deodată, am văzut în uşa Bisericii Doamna Oltea (de lîngă Circ), pe Dumnezeu în haine albe. Mă privea ca un Părinte cu zîmbetu-I luminos.  L-am întrebat…„ Cum, Doamne, de ai ales în clipa asta să mă priveşti  tocmai pe mine în dulcea Ta tăcere de Duh înalt cu flori de nemurire şi păsări de taină, de rugăciuni şi miez de pîine şi vin drept mirodenii spre împăcarea tuturor cu glasul meu?“. Şi se uita la mine Domnul, aşa, cum numai El ştie s-o  facă, şi mă simţeam atît de mîndru, că m-am trezit vorbind, cum fac bătrînii cu cei din preajma lor, copii, nepoţi… Îţi mulţumesc, Părinte, şi împăcat mă simt acum că am avut atît de mare bucurie văzîndu-Te pe Tine, Domnul meu, cum Te rogi pentru mine şi simt cum trupul îmi înfloreşte în vlagă pentru că Te am în faţa mea îmbrăcat în haina aceea minunată cusută cu flori de bunătate şi stele de iubire. Mîinile Sale, cu degete subţiri şi lungi, erau ca aripile de aer la copt de grîu, cu soarele văpăi de miere de agheasmă. Doream să-I cer ceva, dar nu-mi venea în minte anume ce. Era prea frumos şi prea blînd să-L necăjesc cu vorba mea şi am plecat mai departe, în drumul meu. Mă uitam în urmă, prin geamul aburit de ploaie, iar Domnul stătea la locul Său, cuminte ca un prunc. Mă rugam să nu uit acest moment, pentru că niciodată nu l-am văzut pe Dumnezeu pînă acum, cînd scriu aceste rînduri… Şi după nopţi de zbucium şi vise care mai de care răvăşindu- mi somnul, iată, mi-am zis, nu sînt singur, e cineva cu mine, în preajma mea cu voie bună – şi de atunci am început să fiu altfel în felul meu de om. Că Domnul nu e om, e Duh al Împărăţiei din ceruri de care nu mă mai tem. Cînd steaua mea va cădea, cîndva, în gol, ştiu că va exista cineva care îmi va purta de grijă. El e Domnul pe care L-am văzut cu ochii-n tremurare, privindu-L cu mirare, prin uşa acelei Biserici. Eu mă duceam să dau de mîncare unui cerşetor ce m-aştepta pe scările de la intrarea în Gara de Nord. Şi noaptea am avut un somn adînc, fară suspine, dar nu ştiam de eram în patul meu sau undeva, în Rai. Cînd m-am trezit, acelaşi chin al vieţii m-a împresurat, c-aşa îmi este mie scris să merg pe drum cu ghimpi, dar n-am să uit ce am văzut cînd, copleşit de gînduri, credeam că totul se termină pe pămînt… O, ce vis, şi cîtă nedreptate e în firea noastră! Iar Domnul, iată, mi-a arătat că pot să merg pe calea  cea bună în ocrotirea Sa, El veghind necunoscutul meu din mine.

ION MACHIDON,

preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“

COMENTARII DE LA CITITORI