Eseu pe marginea unei poze istorice

in Alte știri

 

 

UNDE S-AU DUS ROMANTICII ANI ’60?

 

Într-o revistă italiană, pe care mi-a dăruit-o o româncă inimoasă, care e stabilită lîngă Veneţia, Sanda Engliş, am dat peste această fotografie. Nu mi-a venit să cred că aşa ceva există. De ce, oare, n-am văzut-o nicăieri pînă acum? Unde s-a ascuns? Imaginea îi reprezintă pe scriitorii francezi Simone de Beauvoir şi Jean-Paul Sartre în vizită la Havana. Acolo, ei s-au întîlnit cu Fidel Castro şi cu Che Guevarra. Un careu de aşi. Era în 1961, la 2 ani de la triumful revoluţiei cubaneze. Neîndoielnic, Fidel Castro a fost şi a rămas un mare om, cu atît mai mult cu cît e idealist. El a schimbat (e un fel de a spune) nu mai puţin de 10 preşedinţi americani: Eisenhower, Kennedy, Johnson, Nixon, Ford, Carter, Reagan, Bush-tatăl, Clinton, Bush-fiul. Toţi au vrut, într-un fel sau altul, să-l debarce. Unii chiar au încercat să-l omoare. Dar el a rezistat. Şi nu numai că a rezistat, dar a şi fascinat oameni ca Hemingway, Marques, Maradona şi alţii mîndrindu-se cu prietenia lui. Ţin minte că, în 1967, profesorul nostru, Miron Constantinescu, ne spunea, la cursul de sociologie: „Lumea se întreabă cum de a fost posibil ca fiul unui mare latifundiar să devină un revoluţionar de stînga şi să răstoarne ordinea existentă“. Uite că a fost posibil. A răsturnat-o tocmai pentru că o cunoştea din interior şi ştia de ce-i capabilă. După numai 1 an, aproape întreaga Africă avea să scuture jugul colonial. Începuse să sufle „vîntul schimbării“ – după inspirata expresie a premierului Marii Britanii, Harold Mc Millan (a devenit titlul unui cîntec de mare succes).

Eu, unul, l-am văzut, de multe ori, pe Fidel Castro pe străzile Bucureştilor, în maşină, alături de Nicolae Ceauşescu. Aşa cum i-am văzut şi pe alţi lideri importanţi ai Secolului XX: Charles de Gaulle, Mao Tze Dun, Ciu En Lai, Nikita Hruşciov, Santiago Carillo, Dolores Ibarurri, Richard Nixon, Iosip Broz Tito, Leonid Brejnev, Mihail Gorbaciov, Andrei Gromîko, Anwar El Saddat, Robert Mugabe… Acea lume s-a dus. Întîiul sacrificat a fost Ernesto Che Guevarra. Tizul lui Ernest Hemingway. Un revoluţionar adevărat, dezinteresat, fără avere. L-au capturat americanii, l-au torturat groaznic (i-au smuls şi unghiile!), apoi l-au ucis. În urmă cu cîţiva ani, criminalul care l-a trimis pe lumea cealaltă pe cel devenit subiect de cîntece şi de filme (“El Comandante“) a avut neruşinarea să vină în România şi să se laude cu “performanţa“ lui. Îmi venea să sparg televizorul. Habar n-are America pretins civilizată cîtă ură provoacă ea, în lumea întreagă, din pricina unor asemenea fiare. Legenda lui Che Guevarra creşte pe măsura trecerii timpului. Pe ucigaşul yankeu nu mai ştie nimeni cum îl cheamă. Istoria are un alt etalon, o altă unitate de măsură. Am avut, în colecţia mea, un document semnat de Che, pe cînd acesta era ministrul Muncii în guvernul lui Fidel Castro. Aflat în vizită la mine, cu un prilej oarecare, S.O. Vîntu l-a văzut şi mi-a spus: “Eu sînt guevarrist!“. L-am luat de pe perete – era pus în ramă, ca un tablou de mare preţ – şi i l-am dăruit, fiindcă simţul proprietăţii nu m-a caracterizat niciodată. Azi, fostul guevarrist s-a transformat în harpagonist, scriindu-şi pe tricou: “N-am!“. Ce n-are, el, oare? N-are stare? N-are onoare? Fiindcă nimeni nu crede că se referă la bani, asta ar fi culmea.

Dar, să revenim la lucruri mai serioase. Privesc, iar şi iar, această fotografie. Marele scriitor Jean-Paul Sartre şi soţia lui au dorit să-i vadă pe cei care dăduseră o palmă răsunătoare imperialismului american şi slugilor sale. Ei erau oameni de stînga şi îşi asumau credinţele, manifestîndu-le public. El, Sartre, a avut chiar bravura, cîţiva ani mai tîrziu, să refuze Premiul Nobel. Cîţi au mai făcut aşa ceva? Extrem de puţini. Eram copil atunci, la începututl anilor ’60. Dar ascultam ştirile de la Radio. Citeam presa. Eram dus, cu şcoala, la demonstraţiile de 1 Mai şi 23 August. Începeam să deschid ochii asupra lumii. Trăiau toţi ai mei, mai aveam chiar bunici. Fireşte că existau şi multe necazuri, dar noi, copiii, nu ne sinchiseam. Ce se întîmpla atunci, în 1961, în România? Mureau doi scriitori importanţi: Lucian Blaga şi Mihail Sadoveanu. Dar un început de liberalizare şi de ură faţă de jugul sovietic se simţea. Acel deceniu avea să fie, de altfel, esenţial pentru deşteptarea omenirii din coşmarul celui de-al II-lea război mondial. Exista o desprimăvărare. Era un elan romantic în toate. Viaţa avea gust de cireşe coapte şi flori de salcîm. Noua generaţie îşi cerea dreptul la viaţă. Această fotografie fixează un moment epocal. Eu mă uit la ea ca la o “poartă galactică“, prin care lumea trecea într-o nouă epocă.

CORNELIU VADIM TUDOR

2 iulie 2015

COMENTARII DE LA CITITORI