Este opinia publică un criteriu suficient de reprezentativ ca îndrumare pentru dezvoltarea economiei şi vieţii sociale a României? (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

2) Opinii publice prezentate de anumite partide şi instituţii de stat, după 1989, cu judecăţi ale întregii societăţi româneşti şi realităţile economico-sociale ale ţării care le infirmă

2.1. Cu privire la sistemul economic al României

„Opinia publică condamnă şi respinge – susţin, cu pretenţii de adevăruri absolute, numeroase medii politice şi de stat româneşti după evenimentele din decembrie 1989 – sistemul economic din trecut al României, care, timp de aproape 4 decenii şi jumătate, a împiedicat dezvoltarea generală a ţării şi a pus în pericol existenţa fizică a Poporului Român“. Este această părere oficializată, din nefericire pentru naţiunea română, pe criteriul menţionat, conformă cu adevărul istoric? Şi, în plus, are ea, aşa cum se afirmă, o bază obiectivă?

Progresele, confirmate de realităţile şi statisticile vremii, recunoscute în ţară şi peste hotare, adeveresc contrariul. Ele atestă că, în perioada 1945-1989, în pofida imenselor distrugeri cauzate de cel de-al II-lea război mondial şi de pagubele enorme pricinuite de jefuirea şi exploatarea prădalnică a celor mai importante bogăţii ale patriei de către capitalul şi monopolurile străine, încă de la formarea Statului Modern Român, în 1859, România s-a ridicat, într-un timp istoric scurt, de la stadiul de ţară săracă, slab dezvoltată, cu o producţie şi o productivitate dintre cele mai scăzute, care au situat-o, pînă la sfîrşitul celei de-a doua conflagraţii planetare, la periferia statelor continentului european, la stadiul de ţară industrial-agrară, cu o industrie şi o agricultură în plină afirmare, tot mai competitivă pe arena internaţională, ce o situa în caracteristicile statelor mediu dezvoltate. E important de subliniat şi faptul că, la sfîrşitul perioadei menţionate, 1945-1989, multe sectoare de bază ale economiei României se încadrau, pe diverse planuri, în chiar realizările atinse de ţările cele mai avansate.

Concludente sînt producţiile fizice ridicate ale României în ceea ce priveşte oţelul, laminatele finite, maşinile şi utilajele complexe pentru industrie; maşinile, utilajele şi instalaţiile pentru explorare geologică, pentru forajul şi exploatarea sondelor; tractoarele şi combinele autopropulsate pentru agricultură, bunuri industriale pentru consumul populaţiei, producţia de grîu şi de porumb, creşterea animalelor ş.a. În 1989, spre exemplu, în România producţia de oţel pe locuitor era de 623 kg, faţă de 558 în U.R.S.S., de 528 în Suedia, de 438 în Italia, de 375 în S.U.A., de 334 în Franţa, de 328 în Regatul Unit, iar producţia de laminate finite de 443 kg, comparativ cu 403 în U.R.S.S, cu 374 în Italia, cu 310 în S.U.A., cu 303 în Regatul Unit, cu 289 în Franţa. În acelaşi an, 1989, producţia de grîu pe locuitor în România era de 343 kg, faţă de 321 în U.R.S.S., de 243 în Regatul Unit, de 223 în S.U.A., de 129 în Italia, iar producţia de porumb de 292 kg, faţă de 244 în Canada, de 230 în Franţa, de 109 în Italia, exemplele putînd continua. Nivelul tehnologic al produselor industriale realizate de întreaga industrie prelucrătoare a ţării era, la sfîrşitul deceniului 1981-1990 – aşa cum relevă Anca Dachin în lucrarea „Tranziţia şi structurile industriale în România“ -, apropiat de cel al Japoniei, S.U.A. şi Regatului Unit. În ce priveşte productivitatea pe hectar la producţia de cereale, ţara noastră se număra printre primele state ale lumii. Referitor la efectele directe ale dezvoltării generale a ţării asupra existenţei fizice a naţiunii române, statisticile relevă că, în perioada respectivă, durata medie a vieţii în România nu numai că nu a scăzut, aşa cum susţin în mod fals şi denigrator mediile respective, ci a crescut de la 42 de ani, cît era înaintea celui de-al II-lea război mondial, la circa 70 în anii 1945-1989, respectiv, cu 28 de ani mai mult faţă de trecutul avut în vedere. Aceste realităţi sînt confirmate, convingător, de mişcarea naturală a populaţiei, exprimată în proporţia copiilor născuţi morţi faţă de cei vii, care în 1938 a fost de 24,0 la mie, iar în 1989 de numai 7,6 la mie, şi de procentul copiilor decedaţi sub 1 an, care în 1938 era de 179,9 la mie, faţă de 1989, cînd ponderea acestora scăzuse la 26,9 la mie. Drept urmare, numai între anii 1948-1989 populaţia totală a României a crescut de la 15,8 milioane la 23,2 milioane, respectiv, cu 69 la sută, perioadă după care aceasta scade, în toţi anii care au urmat, într-un ritm alarmant. De ce? Independent de realităţile care infirmă veridicitatea „opiniei publice“ menţionată, se impun şi unele clarificări. A dorit şi doreşte, în mod real, poporul român să fie înlocuit modelul de economie existent pînă în 1989, cu unul care împinge vertiginos ţara în rîndurile statelor sărace, foste colonii, fără nici o perspectivă clară de dezvoltare reală în viitor a României? Sau, a dorit şi doreşte poporul român, fără a fi constrîns să accepte, edificarea unei economii cu o structură a proprietăţii, care să împartă, tot mai accentuat, societatea românească într-o minoritate restrînsă, stăpînă pe cea mai mare parte a avuţiei naţionale şi pe principalele bogăţii naturale ale ţării, cu posibilităţi nelimitate de a trăi în lux şi în risipă pe seama muncii celor mulţi, şi o majoritate absolută de truditori şi creatori de valori la oraşe şi sate, ale căror mijloace şi posibilităţi de existenţă materială să fie la limita de supravieţuire, chiar sub, ca acum?

Este evident, aşa cum recunosc, de altfel, în ultimul timp, numeroase cercuri politice şi ştiinţifice din ţară şi din afara ţării şi cum presa independentă dezvăluie neîntrerupt, în paginile sale, tot mai convingător, că nu acesta este mesajul opiniei publice.

(va urma)

Prof. univ. dr. Gavrilă Sonea

COMENTARII DE LA CITITORI