Este opinia publică un criteriu suficient de reprezentativ ca îndrumare pentru dezvoltarea economiei şi vieţii sociale a României? (3)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

Cu privire la intervenţia statului în economie:

„Opinia publică contestă şi consideră o gravă anomalie – declară diferite formaţiuni politice şi instituţii publice „specializate“ în tranziţia la economia de piaţă capitalistă -, conducerea pe bază de plan şi intervenţia statului în dezvoltarea economiei ţării, practicate în trecut, care, decenii la rînd, au frînat creşterea economică şi lărgirea relaţiilor de schimb externe ale României!“. Concordă această părere cu evoluţia anterioară a indicatorilor de sinteză cantitativi şi calitativi ai economiei noastre naţionale, care reflectă cel mai complet nivelul şi dinamica dezvoltării unei ţări? Sau cu cea a participării României la circuitul internaţional de valori? Răspunsul, confirmat de analiza obiectivă a realităţilor în domeniu, este, categoric, nu!

Potrivit datelor statistice, între anii 1945-1989, în România producţia materială globală a crescut de 35 ori, venitul naţional (P.N.B.) de 40 ori şi avuţia naţională, creată prin muncă, de 21 ori. Aceste creşteri sînt confirmate, în plus, de faptul că, în toţi acei ani, ritmul mediu anual de dezvoltare a economiei României era de 9,6%, depăşind, constant şi sensibil, pe cel al lumii, chiar şi în perioada cînd aceasta înregistra cea mai înaltă rată de creştere, 1965-1973 (anii după care economia mondială a intrat într-o nouă criză generală), de 5,3%. Se impune a se sublinia că, în anii care au urmat celui de-al II-lea război mondial, pînă în 1989, în economia României s-au produs ample şi complexe mutaţii calitative. Concretizate, pe de o parte, în importantele schimbări structurale de ramură şi de producţie, datorită creării, în mod fundamentat, a numeroase noi domenii şi sectoare de activitate, cu tehnicitate şi eficienţă ridicate, şi reorganizării, pe baze tehnice avansate, a celor existente. Pe de altă parte şi participării tot mai active a României, cu contribuţii proprii, la diviziunea internaţională a muncii şi la schimburile economice şi tehnico-ştiinţifice între state.

Corespunzător aceloraşi surse, în perioada 1945-1989, volumul comerţului exterior al României, practicat cu majoritatea absolută a ţărilor de pe glob, a crescut de 45 ori, excedentul balanţei de plăţi externe al ţării fiind numai în 1988 şi 1989 de aproape 6 (şase) miliarde de dolari, realitate care infirmă sloganurile prin care naţiunea română este minţită, în mod constant, că „economia României se afla în acea etapă într-o criză gravă de neimaginat”. În aceeaşi perioadă, 1988 şi 1989, în totalul comerţului exterior, exportul avea o greutate specifică de 55,5%, iar importul de 44,5%. De subliniat şi particularitatea că în totalul exportului românesc produsele industriei construcţiilor de maşini şi industriei chimice, tot mai competitive, tehnic şi economic, pe diverse pieţe ale lumii, reprezenta o pondere de 45%, comparativ cu situaţia din anii antebelici, cînd structura exportului nostru era formată, aproape în exclusivitate, din produse agricole şi materii prime minerale primare, aşa cum tinde să devină şi acum. În 1938, potrivit statisticilor oficiale ale timpului, exportul românesc cuprindea, pe categorii de mărfuri: 1,1% produse din regnul animal, 35,5% produse din regnul vegetal, 63,0% produse din regnul mineral şi 0,1% diverse produse combinate.

Paralel cu cele prezentate, se cer a fi analizate şi următoarele aspecte de fond: poporul român a optat şi optează pentru o conducere a economiei care dezorganizează şi anarhizează premeditat activităţile la scara întregii ţări (a se vedea dezmembrarea marilor unităţi industriale şi blocajele financiare dirijate) sau pentru un stat cu funcţii care distrug şi falimentează programat – aşa cum se procedează începînd din 1990 –, industria, agricultura, construcţiile, transporturile şi telecomunicaţiile, cercetarea ştiinţifică şi proiectarea de investiţii, învăţămîntul, cultura, sistemul de ocrotire a sănătăţii populaţiei şi alte domenii de importanţă capitală, pentru ca România să devină tot mai dependentă, material, financiar şi politic, de marile puteri din Apus? Doreşte cu adevărat poporul român un model de stat care, pe plan economic, are ca atribuţii principale vînzarea şi concesionarea bogăţiilor şi avuţiei ţării, aparţinînd întregii naţiuni române, la preţuri de batjocură, aşa-zişilor investitori străini de aiurea, ca pînă acum, cu efecte nefaste incalculabile pentru viitorul României?

Ar fi, desigur, o aberaţie să se accepte o asemenea înţelegere a „opiniei publice“, fără a mai lua în considerare că o judecată ca aceasta nu ţine seama de experienţa pozitivă, în domeniu, din diferite ţări, în primul rînd din cele dezvoltate, şi nici de concluziile cercetărilor ştiinţifice ale institutelor de specialitate, naţionale şi internaţionale, care demonstrează că statul, prin activitatea şi măsurile pe care le promovează, poate determina fie progresul, fie stagnarea ori regresul economiei şi vieţii sociale a unei ţări. Această interdependenţă este confirmată concludent, în anii din urmă, şi de decăderea economico-socială, nemaiîntîlnită pînă în prezent, a României, ca şi de a celorlalte state, care trec de la economia centralizată la economia descentralizată, de piaţă, capitalistă primitivă.

(va urma)

Prof. univ. dr. Gavrilă Sonea

COMENTARII DE LA CITITORI