Euforia superficialităţii

in Polemici, controverse

Trăim între lumi, departe de centrele de putere, dar în centrul eradicării materiei cenuşii a supuşilor. Sclavia modernă, aşa cum există ea acum, are la bază însuşi cel mai inofensiv mod de acţiune, acela al inducerii stării de bine a personajelor, fără ca acestea să ajungă să mai gîndească. Ştim că cel mai greu de pus în mişcare „muşchi” este mecanismul gîndirii. Mulţi sînt cei care, înghiţind pe nemestecate tot ce li se serveşte, ajung nu doar să se simtă importanţi, dar chiar să aibă o stare de confort psihic, în mintea lor îngustă prinzînd rădăcini credinţa că ei reprezintă un factor important al actualei stări de fapt, al civilizaţiei actuale şi chiar al viitorului. Din păcate, chiar aşa şi este. Ei, cei mulţi, cei care se hrănesc exclusiv din dejecţiile mass-media, ale televizoarelor din ce în ce mai plate şi din ce în ce mai smart, reprezintă baza pe care, în acest moment, se construieşte viitorul acestei lumi. Nu vorbim de România aici, vorbim de tot ceea ce înseamnă civilizaţie. Poate că mai sînt cîteva focare de rezistenţă împotriva curentului, dar în mare, cei care vor şi se străduiesc să menţină controlul se află foarte, foarte aproape de acest obiectiv. Poate nu are să fie aşa cum ni se spune în Apocalipsă, poate că nu o să fie chiar aşa cum ni se spune pe diverse canale noi convenţionale. Dar, privind în jur, mă aştept ca viitorul să se schimbe brusc, radical, definitiv. Poate va fi un război, aşa cum ni se tot spune, dar e puţin probabil. Poate acea schimbare politică demenţială, care ne va aduce o libertate restrînsă, mult mai strîmtă decît cea de acum, dar care se va da la schimb cu siguranţă. Poate o întoarcere a cărţilor şi recunoaşterea la o scară ceva mai mare că politicienii care se încruntă prin ecrane plate sînt doar nişte păpuşi în mîinile altor băieţi, ceva mai bogaţi şi ceva mai deştepţi ca ei. Şi frumos în toată această comedie, pe care zi de zi o jucăm toţi, este că cei mulţi, cei despre care vorbeam la începutul acestui material, vor aplauda la scenă deschisă, vor rînji strîmb şi vor spune că ei sînt parte a acestui nou mod de viaţă. Pentru ei libertatea de a scrie tîmpenii pe net, de a merge la un grătar sau de a arunca gunoiul unde vor este tot ce şi-au dorit de la viaţă, alături, poate, de filmarea în direct, pe Facebook.

Libertatea, aşa cum mulţi au visat-o în ‘90, a dispărut, încet, încet, dintre noi. În tot acest timp, un sistem extrem de bine pus la punct a reuşit să dezvolte un mod de inducere în eroare a minţilor slabe, încît, în acest moment, la o simplă apăsare de buton, se poate trimite în spaţiul mediatic, pe orice canal şi în orice colţ al lumii, orice informaţie care, chiar dacă este cel mai imbecil lucru scornit de mintea bolnavă a vreunui om, va avea un succes nebun în scurt timp, iar cei care o dezavuau ieri, o privesc indulgent azi, şi o îmbrăţişează mîine. Din păcate, însă, la acest nivel, la cel mai înalt nivel, nu există un Consiliu al Concurenţei global, care să aplice o lege universală a echilibrului, să ofere o minimă şansă celor care, din naivitate sau din frică, nu au o alternativă reală de a se apăra.

Singurul mod de a te apăra, tu, ca individ, în această lume nebună, plină de minciuni, corupţie şi trădare, plină de rahat mediatic şi de interese meschine, este să gîndeşti. Atît! Să vezi cine spune şi despre ce, să vezi cine acuză, de ce, şi cine are de cîştigat din asta. Nu este foarte greu, nu este deloc uşor, însă. Chiar dacă tu aplici asta şi simţi că lumea nu este aşa roz cum o explică unii, dar nici aşa neagră cum o văd alţii, te simţi singur şi departe de mulţimea care funcţionează precum o turmă. Dar pe măsură ce vor fi mai mulţi cei care vor face ca tine, vei observa că nu mai eşti singur, că în spate, în faţă şi în lateral ai oameni pe care te vei putea baza.

Prosperitatea este foarte bună şi reprezintă baza capitalului ce trebuie să urmeze în mod normal în orice evoluţie a unui individ, în această societate presupus democratică. Dar această prosperitate, fără prosperitatea culturală, fără acel capital al gîndirii, nu face nici două parale pentru noi, ca naţiune. Aici, la acest capitol, noi, românii, am stat şi stăm foarte prost. Nu am ştiut niciodată cum să alegem, cum să investim prosperitatea materială pe care noi, ca naţiune sau clasă aristrocrată, l-am avut. Noi nu am investit în Aurel Vlaicu, în Traian Vuia, în Coandă sau Brâncuşi. Au făcut-o alţii, iar noi acum ne lăudăm cu ei. Sînt multe exemple, multe, foarte multe cazuri, Şi vechi, şi mai noi, şi actuale. Noi, românii, nu am investit în viitor atunci cînd şansa s-a ivit. Cu mici excepţii, monumente sau lucruri cu care acum ne mîndrim, România a reuşit să puncteze cîteva realizări ale celor care acum sînt cinstiţi în cărţile de istorie. Dar, raportat la ce este în jurul nostru şi gîndind la ce posibilităţi avem, vedem acum că sîntem foarte, foarte săraci la acest capitol. Şi mai trist în toată această ecuaţie este că nimic din trecut nu a fost asimilat de această societate românească modernă, de clasa politică sau de îmbogăţiţii post revoluţie. Nu au găsit încă modalitatea de a oferi celor care au potenţial şansa de a face lucruri măreţe pentru această naţiune.

Oare ce s-ar fi întîmplat dacă Gaudi s-ar fi născut în România?

Tano

 

DIICOT-ul ei de treabă!

COMENTARII DE LA CITITORI