Eugen Barbu – EPILOG LA INCOGNITO (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

Vremea era amestecată, cum e în Bucureşti în fiecare primăvară, adică zăduf, adică stătea să plouă, în sfîrşit, ceva borşit, ceva juma- juma ; nici cald, nici rece. Tronaru se uitase în jur : numai stofe ungureşti, pentru că astea se găseau deocamdată, sau cele de la Export, dar refuzate, toată lumea la 4 ace, înghesuindu-se spre scările bine lustruite, nu fără  o oarecare ordine, nu fără o repliere secretă, după grade. Erau mulţi care ţineau la ighemonicon şi dacă i-ai fi luat-o înainte unuia, el nu ar fi spus nici cîrc, poate numai un „nu face nimic“, dar te mai întîlneai cu el şi nu era bine, aşa încît, lasă-l, domnule mai în faţă, ce te grăbeşti atîta? Adică, o faci pe păstrăvul care o ia în susul apei, cu opintiri, cu salturi scurte, totul făcut discret, cu aerul că nu te grăbeşti, pentru că locurile erau stabilite cu precizie, scrise pe invitaţie şi nimeni nu ţi s-ar fi aşezat în altă parte decît pe fotoliul al cărui număr era bine desenat cu tuş. Nu era prea potrivit nici un aer distrat, dar nici o mutră de înmormîntare nu se cuvenea; cel mai bine era să ai un aer neutru, o lipsă de grabă cuviincioasă, care să nu deranjeze pe nimeni, dar din care nu trebuia să absenteze şi o atenţie bine strunită, un interes major, adică să sugerezi că veniseşi aici, nu absent, dar nici de tot curios, ci pătruns de un sentiment grav de îngrijorare neexagerată, mijlocie, ăsta era cuvintul, mijlocie, dar, oricum, îngrijorare… Încă se ştergea cu batista pe frunte, ca să nu arate asudat sau să se creadă că întîrziase cumva. Evitase Bufetul din stînga, plin ochi cu Pepsi şi cafele, struguri şi mandarine. Fetele de la tejgheaua improvizată din fier eloxat, parcă în uniforme de surori de caritate, cu gulere albe, scrobite, cu pantofi cu tocul înalt, frumoase cele mai multe dintre ele, veghind să nu dea cafeaua în foc, îşi făceau şi ele serviciul. Delegaţii sosiţi din provincie, sculaţi cu noaptea în cap, cam buimaci, pentru că, în largile lor geamantane, în afara „atenţiilor“ cu care-i braşoveau pe cei de la Centru, mai aduseseră şi pentru sufletul lor mai un Turţ, mai cîte o Galbină de Odobeşti cu care să-şi petreacă noaptea de dinaintea unei astfel de adunări importante. Acum, parcă pluteau pe largile trepte de marmură de Ruşchiţa ale Sălii de Concerte, cu stomacurile visînd la răcoritoarele din rafturile Bufetului, care le făceau cu ochiul. Sorbeau, grăbiţi, cîte o cafea sau cîte un Cico, nu se cruţau. Nu mai aveau însă pe chip nimic din spaima de altădată, cînd veneau la astfel de reuniuni, cînd fiecare se simţea ca pe front, pentru că nu ştiai unde cade bomba, pentru că atunci cînd cade bomba, legea războiului o cunoşteau cu toţii, o schijă te putea lovi şi pe tine, şi nu era vorba numai de tine; schija, ipotetica şi infima armă, putea mai ales să-ţi atingă un protector, un suspus care avea palma lui aşezată asupra capului tău. Aveau, deci, cu toţii un sentiment de relaxare, de curiozitate bine cenzurată, o curiozitate în forme benigne însă, pe chipul fiecăruia nu se mai distingea frica, dar nici satisfacţia. Murmurul de pe scări nu mai avea gravitatea de altădată, surda spaimă neexprimată, nu acel ecou funebru al unor nopţi uitate, chemate, pe atunci, ca într-un roman poliţist de Chandler: „Nopţile din iunie”, adică nopţile demascărilor, ale aruncării la gunoi a vrăjmaşilor, a fraţilor de suferinţă, nopţile Sfîntului Bartolomeu, pentru că aşa dorea Tanti Ana, prietena lui I.V. Acum, totul căpăta chiar ceva duios, bătrînii vinovaţi intraseră în pensii, după ce-şi făcuseră autocritica, mormăind, ce-i drept, că li se luase cozonacul şi nu mai puteau să vorbească despre marile lor merite, chiar contestabile, şi trebuiau numai să se plimbe pe la Şosea, dînd tîrcoale locului unde, odată, fusese statuia Corifeului. Acum, atmosfera era căldicică, sau cel puţin aşa arăta, ca în aprilie, după o ploaie bună.

(va urma)

EUGEN BARBU

COMENTARII DE LA CITITORI