Eugen Barbu – EPILOG LA INCOGNITO (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

Tronaru, ca şi ceilalţi, ştia cã trebuia sã li se comunice ceva important, dar asta nu mai îngrijora pe nimeni, pentru cã totul nu mai era decît o repetiţie post festum, dar şi o reparaţie, o reabilitare, şi încã ceva, o înfierare publicã a unor persoane ce aveau sã fie aduse în faţa auditoriului, nu în lanţuri, ci sã povesteascã creştineşte cum au fãcut, ca la o spovedanie, ca sã fie de paradigmã pentru toţi, de-acum şi-n vecii vecilor. Deci, cu acest sentiment nostalgic de relaxare urcau cei mai mulţi treptele albe, bine lustruite, de marmurã de Ruşchiţa spre Sala de Concerte: amintindu-şi, unii dintre ei, de vechi seri de jazz cu Armstrong sau de spectacolele lui Royal Shakespeare Company, în care briaserã Paul Scofield şi aţii… Pãtrunsese în burta balenei lui Iona, adicã în sala aceea cu pereţii tapisaţi cu catifea albastrã şi cu douã balcoane ca douã cuiburi de rîndunicã, unde se instala, de obicei, presa streinã, aurite ca nişte colivii, luminate nemilos de neonul sanitar, cu laptele sãu argintiu ce zvîcnea, din cînd în cînd, ca o mãduvã vie. Aici se cîntase a IX-a a lui Beethoven şi, peste cîţiva ani, macabrul cîntec al filmului Love story, melodia cancerului; dar acum, rîndurile în jumãtate  de arc nu mai erau ocupate de cãtre zgomotoşii fii ai mandarinilor ce voiau sã-i aplaude pe cîntãreţii de rock. În lojile minuscule de sus se şi instalaserã corespondenţii streini: numai aparate şi fiţe, încãrcaţi ca nişte dromadere cu blitz-uri şi magnetofoane, gîfîind, încã, dupã ce urcaserã atîtea trepte şi alergînd, fãrã motiv, spre locul unde se aflau telexurile, fãcînd recunoaşteri sumare în clãdirea care arãta ca o bomboanã fondantã, gata sã comunice întregului univers veşti uluitoare; în jur, totul bîzîia: casetofoane, magnetofoane, circuite interne, circuite externe, soneriile neîntrerupte ale telefoanelor, ţi-era mai mare dragul sã fii ziarist ! Tronaru reuşise sã-şi gãseascã locul şi privea scena imensã şi goalã ca pustiul Arizona, pe care se afla numai o masã lungã, pentru prezidiu, în faţa cãreia fuseserã aşezate, ca de obicei, flori albe, abia aduse din sere. Tehnicienii ciupeau microfoanele cu unghia ca sã asculte ecoul sãlii; dincolo de perdeaua rece a aerului condiţionat, se desluşea, vag, o rumoare stinsã, emoţionatã, supravegheatã. Locurile se completaserã rapid, nu mai exista scaun gol; de fapt, cei din jur erau cuprinşi deja de o febrã secretã, de o nerãbdare abia stãpînitã. Mulţi se prefãceau cã citesc ziarele de dimineaţã, le rãsfoiau absent sau cãutau numai ştirile sportive, ori anunţurile de la Vînzãri-Cumpãrãri, dacã nu ceva şi mai rãu: rubrica Decese. Cunoscuţii îşi fãceau semne cu mîna, stabilind, în alfabetul surdomuţilor, întîlniri viitoare, numai Tronaru nu recunoştea pe nimeni în aceastã mulţime pestriţã, deocamdatã, cel puţin. Gîndurile lui Tronaru furã curmate de apariţia prezidiului, întîmpinat cu aplauze. Se auzeau şoapte şi derularea discretã a aparatelor de filmat; pe urmã, cineva începuse sã citeascã un raport. De fapt, era vorba despre nişte reabilitãri post-mortem. Lista celor dispãruţi nu era lungã, dar, în schimb, era tragicã. Cei ucişi purtaserã nume ilustre, îi ştiau cu toţii, copiii le învãţau biografia la şcoalã şi busturile lor puteau fi vãzute prin aulele universitãţilor. Pe unii dintre ei, Tronaru îi apucase în viaţã, fotografiile lor uriaşe dominaserã pieţele publice şi chipurile surîzãtoare fuseserã purtate pe pancarte de-a lungul bulevardelor la sãrbãtorile mari ale naţiunii, şi ei în fotografii şi pancarte, surîzãtori şi plini de încredere în viaţã şi în viitorul strãlucit… Lectura lungului raport, plin de chichiţe juridice şi de evocãri respectuoase, fãrã aprecieri grave la adresa celor ce greşiserã, pentru cã adevãrul prea era revoltãtor, spunea cã se exagerase, într-adevãr, dar asta pentru cã se ascultase orbeşte de directive nesãbuite, şi ele iscate din spirit de imitaţie, dintr-un export condamnabil de revoluţie.

(va urma)

EUGEN BARBU

COMENTARII DE LA CITITORI