Eugen Barbu – EPILOG LA INCOGNITO (3)

in Lecturi la lumina ceaiului

Parcă aceia care ascultau nu ştiau ce se întîmplase şi în timpul Revoluţiei franceze? Parcă iubitul Corifeu şi păstor al popoarelor nu-şi trimisese în faţa plutoanelor de execuţie pe cei mai apropiaţi tovarăşi, şi aceştia nu muriseră cu numele lui pe buze? Dar, în subtext, exista o gravă înfierare a faptelor săvîrşite şi indignarea cuprindea, ca un val, mulţimea din sală. La ce bun nevinovaţii ucişi, la ce bun injustiţia, numai pentru că un cineva voise să reabiliteze ideea de putere nelimitată şi aceste nedreptăţi strigătoare la cer pentru numele literar de „călirea oţelului“? Avea cineva nevoie de cadavrele acestea, de mausolee, de sfinţi, de reabilitări? Voise femeia aceea cu pletele retezate, tunsă scurt, ca Mary Pickford, cu gura ei ca un spărgător de nuci, cu care îi asurzise la radio cîţiva ani, să arate, printr-un gest de o perfectă absurditate, că şi poporul acesta blînd, care nu cunoştea genocidul, avea nevoie de tainul său de cadavre nevinovate? Pentru asta erau necesare lucrările ei faraonice pe care le inventase la comandă, de corpul de delatori specializaţi, de martorii de profesie din Justiţie, dacă asta se mai putea numi Justiţie? Dar acum totul se încheiase, evocarea croitoriei de lux a morţii, cum spunea careva, era numai o amintire. Întîi îl scoseseră din mausoleu pe Corifeu, nu cu tam-tam, cu discreţie, şi peste noapte; statuile ilustrului învăţător al popoarelor dispăruseră, lăsînd în locul bronzului tăiat cu fierăstraiele electrice şi a soclurilor zdrobite, topite în pavajele anonime ale oraşelor şi a siluetelor lui agresive, cu braţul întins spre viitor, un gol nostalgic; numai că aşa cum avea Tronaru să-şi dea seama de mai multe ori în cursul ultimilor ani, spiritul său, al Corifeului, nu murise, el mai stătea cuibărit în sufletele unora mai bătrîni care susţineau că orice revoluţie are nevoie de un cadavru ilustru. Raportul era astfel redactat încît să nu irite, dar Tronaru nu mai asculta, privea în prezidiu pe omul pe care-1 întîlnise în curtea închisorii din Caransebeş, într-o zi, la plimbarea puşcăriaşului. Bărbatul acela se afla acolo, el îi determinase pe toţi ceilalţi să spună întregii naţiuni adevărul gol-goluţ. Era acolo, insufla tuturor curajul de a sta drepţi în faţa oricui ne-ar fi voit nu numai ţara, dar şi fiinţa naţională. El îi învăţase pe aceşti oameni, care ascultau lacom cifrele acelui raport, să spună : NU! celor cărora nimeni nu îndrăznise să le spună: NU ! şi dacă o făcuseră, o plătiseră cu sînge, dar acum aceea era o epocă involută. Bărbatul acela se afla acolo, răspîndind o răceală invincibilă în sala înmărmurită de cele ce auzea, sală în care se aflau, ca nişte martori lipsiţi de curaj, şi vechii veterani ce nu avuseseră şira spinării şi nu spuseseră la vreme: NU! iar acum erau siliţi să-şi audă propriul rechizitoriu, palizi, albi, ascultînd, ca şi cînd n-ar fi cunoscut-o, incredibila poveste a jupuirii. O tăcere grea, plină de atenţie, luase locul zumzetului de la început. Nu mai respira nimeni. Lojile, ca nişte cuiburi de rîndunică, de sub uriaşul pîntec al balenei lui Iona, fuseseră golite, corespondenţii streini, poftiţi discret afară, pentru că ceea ce ascultau cei 3 500 de oameni aflaţi în Sala de Concerte, nu-i privea. Aveau să primească la sfîrşitul acelei reuniuni un comunicat destul de ezoteric din care puteau înţelege orice, dar atît. Şi atunci, Tronaru, acum general, îşi aduse aminte de propriul său trecut. Acum se citeau detaliile uciderii unuia dintre întemeietori, cum îl loviseră cu ranga în celulă… Lectura raportului continua, era ca un buldozer care ar fi intrat într-un strat incomensurabil de guano şi dacă Tronaru ar fi avut la el o sticlă cu alcool, ar fi băut-o dintr-o singură înghiţitură, pentru că adevărul era insuportabil. Se afla în aceeaşi sală în care, cu un an sau doi în urmă, ascultase replicile actorilor lui Royal Shakespeare Company:

Azi, iarna vrăjbii noastre-n mîndră vară

Schimbată este de-al tău soare, York

Iar norii de deasupra casei noastre

În sînu-adînc al mării-s îngropaţi

Azi, lauri încunună-a noastre frunţi

Iar armele sfărmate-s azi, trofee

Azi, strigătul de teamă-i chiot vesel

Şi marşul morţii azi e pas de dans.

 

(va urma)

EUGEN BARBU

COMENTARII DE LA CITITORI