Eugen Barbu – EPILOG LA INCOGNITO (4)

in Lecturi la lumina ceaiului

Gulerul impecabil al medicului celebru din faţa lui se umezise. Din spate, auzi glasul lui Dănacu (acum, profesor la Politehnica din Timişoara; după verificările din ‘49, cînd lucra la Ministerul de Externe, unul, Gheorghe Ladislau, vărsase sacul: că a trăit cu nevasta lui Tismana, că a fost dat afară din Spania, cu picioare în fund, de către Tribunalul republican de front, că e element burghez descompus, intelectual rătăcit în partid, tot tacîmul…, pe care nu-1 zărise cînd se aşezase în fotoliul său :

– Îl vezi pe ăla?

Şi-i arată o ceafă groasă, în 3 trepte, în costum închis, cu spete mari de taure comunal, vecinul de stal al ministrului Sănătăţii.

– Îl văd, rostise, fascinat.

– El i-a făcut felul. A stat 3 zile în faţa vizetei prin care l-a împuşcat. Victima nu dormea, sau aţipea numai o secundă, fixîndu-l, iar ucigaşul nu avea curajul să tragă într-un om care-1 privea. A treia noapte, ucigaşul n-a mai rezistat şi-atunci a tras!

Un frig îngrozitor îi îngheţa spatele lui Tronaru. Asculta, încă dominat de o beatitudine ciudată pe care numai relatările morţilor îngrozitoare ţi-o dau, fără să se întoarcă, nici măcar să-i vadă chipul prietenului său nu mai dorea, pentru că era fascinat de rostirea seacă, fără nici o emoţie, a celor ce povesteau teribila istorie. Totul era spus cu aceleaşi cuvinte: aceleaşi cuvinte înălţătoare cu care se alcătuiesc poezii şi se scriu proclamaţii rămase în Istorie, cuvinte cu care se adorm, seara, copiii, cuvinte de iubire, şoptite sub lună, bete de dragoste, cuvinte ce te fac nebun de durere sau care te împing în moarte; cuvintele îngrozitoare, conţinînd adevărurile cele mai crunte, cuvinte care ies din propriul lor jeg la suprafaţa conştiinţei, cuvinte de regret sau cuvintele mărturisirii iscate din frică, cuvinte ca nişte cîini jigăriţi dînd din coadă, cuvinte puţind asudînd de oroare.

– De unde ştii?, întrebase.

– Ştiu, îi răspusese, în şoaptă, Dănacu. Toţi pereţii celulei erau plini de sînge, creierii victimei zburaseră pe ziduri. Şi pe călău, îl vezi ce prosper arată? El nu şi-a făcut decît datoria, aşa va crede, pînă în vecii vecilor… Uciderea lui Clarence se suprapunea peste scena vie la care asistase în aceeaşi Sală de Concerte, fără insuportabilele, acum, flori albe; atunci, ucigaşii ducelui se mişcau, şoptind:

-Îl vom ucide-n timp ce doarme ?

-Nu, căci va spune c-am fost laşi cînd se va trezi…

– Cînd se va trezi ? Ei, prostule, nu se va trezi decit în ziua Judecăţii de Apoi.

– Tocmai, şi va spune că l-am omorît în somn…

Raportorul citea mai departe, cu aceeaşi voce monotonă ,declaraţiile celor ce fuseseră întrebaţi ce se petrecuse la uciderea tovarăşului lor. Şi ei răspunseseră, senini, că nu aveau nici un temei s-o facă, dar aşa le cerea disciplina de partid.

– Şi conştiinţa unde ţi-e?, sunau cuvintele actorilor în mintea lui Tronaru.

– În punga ducelui de Gloucester…

– Straşnic, şi cînd şi-o deschide punga să ne plătească, zboară şi conştiinţa…

Nu mai putea să rabde, aşa încît se întorsese şi-l întrebase pe celălalt:

– Şi-acum, ce face ceafa aia?

– E bine-merci; păzeşte o arhivă. Declară la toată lumea că nu a făcut decît să execute ordinele…

De altfel, raportorul atrăsese atenţia asistenţei că cei vinovaţi nu mai puteau fi pedepsiţi pentru că intraseră în termenul de prescriere şi că nu mai erau pasibili de nici un fel de sancţiune. În memoria lui Tronaru sosea, de undeva, din infinitul timpului, monologul rostit de Paul Scofield:

Aţi fost aleşi din turmă să ucideţi

Nevinovatul? Care mi-este crima ?

Şi care e temeiul ce-o vădeşte ?

Ce juriu făr’ de milă mi-a dat verdictul în faţa unui jude neîmpăcat ?

Cine-a rostit sentinţa morţii mele?

Mai înainte de a fi judecat?

Tăcerea încremenită a Sălii de Concerte îi umplea urechile şi inima de un haos tulbure… Privea fascinat faţa bărbatului acela, o faţă albă, îngheţată, plină parcă de frig. El îi silise să vină aici şi să povestească toate fărădelegile, fără nici o reticenţă, pentru că adevărul devenise insuportabil şi trebuia mărturisit cu orice preţ. (Peste cîţiva ani, omul acesta tînăr pe atunci, încărunţise). Acum, din nou, pe podium înaintau martorii mincinoşi, colorînd jalnicul spectacol.

(va urma)

EUGEN BARBU

COMENTARII DE LA CITITORI