Eugen Barbu – EPILOG LA INCOGNITO (5)

in Restituiri

Erau cărunţi, împovăraţi de ani, cu începuturi de calviţie deasupra frunţilor, încărcaţi de glorie, ridaţi, vorbind încet, ca să nu fie auziţi, deşi microfoanele nu iertau nici un cuvînt din spovedaniile lor murdare. Regretau, desigur, cu toţii, tragicele întîmplări, dar invocau ordinele primite şi puterea mortului aflat în Mausoleul din Parcul Libertăţii, la capătul căruia ardea o flacără veşnică. Ei, martorii şi executanţii crimelor, nu făcuseră decît să se supună şi zăcuseră în această minciună nişte ani buni. Acum, vorbeau cu tandreţe despre cei ucişi, ca despre nişte prieteni; desigur, faptele erau adevărate, dar ireparabile. Unul dintre ei, fostul ministru de Interne din acea vreme, care ajunsese directorul unei tipografii, nu părea prea încercat de remuşcări; el fusese concediat înaintea crimei, pentru că nu reuşise, precum celălalt, să producă probele. Micuţul personaj, ghebos, cocoşat de atîtea răspunderi cîte îi reveneau, omul sub ordinele căruia o mulţime de nevinovaţi ispăşiseră la Canal vini imaginare, vorbea lent, aţos, gospodăreşte despre toate infernalele lui fapte. Părea modest, rău îmbrăcat, nu ştia ce să facă cu mîinile, bîiguia, îşi cerea scuze pentru imensele prostii pe care le săvîrşise şi, uluitor, nimeni nu-l huiduise la sfîrşitul alocuţiunii sale, cum ar fi fost firesc; nimeni nu-1 interpelase; ascultau acum totul ca pe o poveste banală, poliţistă, oarecare. Se gîrbovea, pe măsură ce relatarea lui teribilă înainta, şi avea ceva umil care cerşea mila publică (mai tîrziu, Tronaru avea să-l vadă, reabilitat, în costum negru, freş, vesel, la primirile oficiale, cu un aer iar agresiv, de demnitar regăsit, cu obrazul mîncat de vărsat, pe care ura întipărise ceva imemorial; drept, ţeapăn, inflexibil, aşteptîndu-şi ziua), dar atunci, în luna aprilie a anului 1968, plină de o tragică tăcere, la retragerea de pe imensa scenă a Sălii de Concerte, obţinuse, ca un actor ratat ce era, aplauze. Sigur, fusese numai un reflex de şedinţă, parcă tot auzind mereu rapoarte eşti deprins să subliniezi meritul celui care a spus ceva cu aprobări mecanice, atunci iute curmate de un şuşotit unanim, venit din ultimele rînduri de sus, ale sălii, aplauze oarecum fireşti, dar atît de nepotrivite, ca un fluierat în biserică şi nimeni nu înţelesese că, de fapt, tocmai aceste bătăi din palme, nejustificate, subliniau, în mod tragic, eroarea permanentă în care se aflau unii. Slab, umil, ca un cîine care a primit multe picioare în tuhăs, incredibilul personaj părăsise scena fluturînd din pantalonii lui largi şi groşi, ca ai unui vînzător de bretele. Pe urmă, fusese poftit pe scenă executorul ordinului, urmaşul bicisnicului ce se aşezase uşurat într-un fotoliu. Era un fel de ţigan cu ochii roşii, înalt şi agresiv, cu hainele bine călcate, cu un guler imaculat şi cu o superbă cravată la gît. Avea un mers sigur, de călău profesionist; respira un curaj de fricos, care o face pe al dracului. Pusese labele lui păroase pe pupitrul de lemn şi, în timpul micului discurs, lovea cu latul palmei muchiile tribunei improvizate şi explica, patetic, că nu a greşit. El nu-şi făcuse decît datoria, era militar de carieră, avea datorii morale, jurase; să nu i se pună de către nimeni în cîrcă ceva, se răstise spre larga masă a prezidiului. Şi atunci, se petrecuse un lucru neaşteptat. În faţa unei asemenea insolenţe, cineva se ridicase şi-l întrebase dacă nu cumva regretă cele făcute! Urmase un moment de tăcere, o tăcere grea ca un bolovan uriaş care strivise timpanele auditoriului. Şi, pe urmă, venise răspunsul:

– Nu regret nimic. Numai faptul că ofiţerii mei au lucrat atît de prost încît au putut să-mi lase impresia că victimele au dreptate. Nu este nimic adevărat din toate aceste învinuiri. Numai ei au lucrat prost, şi atît…

„Adică nu schingiuiseră destul, gîndea Tronaru, adică nu smulseseră şi alte mărturii mincinoase. Ce cinism grandios, de te băga în răcori! Cu astfel de oameni în rîndurile tale, ajungeai departe; putea toată lumea să tremure de frica ta, că prea era căcăcioasă şi nu cunoştea un astfel de fanatism“. Pe chipul bărbatului acela se aşternuse un strat de gheaţă. Scena se golise. De data aceasta, nu mai aplaudase nimeni. Dar vocile actorilor îmbrăcaţi în costume elisabethane răsunau încă în memoria lui Tronaru: Un sîngeros tiran, un ucigaş/ Născut în sînge, învestit prin sînge/ El s-a-nălţat de alţii sprijinit/ Şi i-a ucis pe cei ce i-au dat sprijin…

Puţin peste ora 3, ieşiseră cu toţi, tăcuţi, în holurile de marmură ale Sălii de Concerte. Pe frontispiciul ei ai fi putut citi cuvintele înscrise altă dată pe Roata Norocului din Carmina Burana: Regno (conduc), Regnavi (am condus), Sum sine regno (nu mai am regat), Regnabo (voi conduce). Doborîtă părea a fi numai fiica vinovatului, aflată, şi ea, în mulţimea ce cobora, ca din Infern, scările de marmură de Ruşchiţa. Era îmbrăcată toată în negru, ca o văduvă sau ca o fiică iubitoare care cerşea să fie iertată memoria tatălui, sprijinită de braţul soţului, încă aflată sub povara celor auzite. În jurul ei, în jurul acestei persoane de care tremurase o ţară întreagă, se făcuse un vid monstruos, ca o groapă, şi lui Tronaru i se păruse cîteva clipe că dacă va ieşi afară şi va da de căldura acelei zile de aprilie, va simţi mirosul pestilenţial al celor ucişi, înspăimîntătorul miros al crimelor. Cum mai puteau, deci, să coexiste aceste lucruri: flacăra veşnică să ardă între cele două morminte care-i unise pe ucigaş şi pe cel ucis sub acoperişul aceluiaşi mausoleu?

Sfîrşit

EUGEN BARBU

COMENTARII DE LA CITITORI