Eugen Barbu: „Merg şi acuma la mare, dar primăvara, prin mai…“

in Lecturi la lumina ceaiului

– Mi-aţi spus, mult-stimate Eugen Barbu, că evitaţi un ton de ,,literatură” în interviurile pe care le acordaţi diverselor reviste, la radio şi televiziune. Conştiincioasă, îmi notasem, pentru marea lor frumuseţe, cîteva citate din cărţile dvs. de călătorie şi mărturisesc că renunţ cu regret să fac apel la ele. Remarc însă, răsfoind bloc-notesul meu, că cele mai multe dintre ele erau ,,ieşite” din mare. Să înţeleg că, din întreg peisajul românesc, marea vă încîntă cel mai mult?
– Da. Acuma însă am mai trădat-o din cauza mulţimilor. Eu am stat la „2 Mai”, într-o vreme cînd acolo venea lume puţină. Merg şi acuma la mare, dar merg primăvara prin mai şi toamna prin octombrie.
– Şi nu vedeţi marea toată vara?
– De la un timp stau toată vara la munte. De vreo 7 ani. Am la Zamora o cabană şi stau acolo. Îmi face bine izolarea.
– Mă întreb cînd aţi mai bătut locurile şi oraşele despre care aţi scris. V-au luat mult timp?
– Foarte mult. Eu nu scriu despre un oraş decît dacă-l văd de mai multe ori. Despre partea istorică a lui e uşor de scris, fiindcă există documente, despre ceea ce este de văzut e iarăşi uşor, dar, important e că fiecare oraş are un spirit al lui. Acesta e lucrul cel mai anevoios de prins. Clujul, de pildă, e un oraş de nord, mai aspru, mai precis, puţin rigid, în contrast cu Constanţa, care are un spirit mai libertin. Dacă ar fi să aleg, aş alege Constanţa. Pentru arhitectură, lumină şi oameni. Un oraş interesant e şi Sibiul. Are o taină. Şi Braşovul e frumos. Puţin auster, după gustul meu. De fapt, partea cea mai interesantă a oraşelor noastre, şi e regretabil că în mare măsură s-a pierdut, e partea istorică. Mă tem că partea arheologică şi vetustă a Litoralului se pierde printre blocuri.
– Sînt şi oraşe care – după părerea dvs. – au ştiut şi au reuşit să păstreze partea lor istorică de care vorbiţi?
– Cred că Sibiul păstrează pecetea foarte bine. Şi chiar şi Braşovul.
– Cu prilejul unei discuţii între arhitecţi, la care asistam anii trecuţi, am auzit pentru prima oară ce răspundere implică faptul de a decide ce anume se construieşte în locurile din vatra unui oraş ca Bucureştiul. Exemplul îl constituia, în acea discuţie, Dealul Spirii, care e păstrat de zeci de ani pentru o construcţie a cărei ,,siluetă” nu se arată încă.
– Da, e frumos ce spuneau arhitecţii aceia şi, cred, esenţial pentru arhitectura oraşelor.
– Îmi cer scuze că trec, poate, puţin brusc de la un aspect al lucrurilor la altul. Pot să vă întreb dacă în filmele care se fac după scenariile dvs. alegeţi singur locurile de filmare? Sînt foarte frumoase.
– Nu le aleg eu. Nu mă amestec în treburile regizorilor. Ei se amestecă în ale mele. În general, în filmele cu haiduci, locurile au fost bine alese.
– Unde s-a filmat?
– În special în jurul Rucărului şi în jurul oraşului Tîrgu-Jiu. Dar dacă vorbim de locuri frumoase, şi Delta e un spaţiu nemaipomenit, şi Valea Oltului, şi Valea Jiului.
– Eu cred că preferinţa omului pentru anume peisaje e şi în funcţie de structura lui temperamentală…
– Trebuie să şi vezi toate locurile, ca să ştii ce-ţi place. Pe la 33 de ani am umblat foarte mult. Îmi luam prietenii şi plecam. Sînt un foarte bun cunoscător al Munţilor Făgăraş. Îmi plac. Dar stau vizavi de Babele şi n-am urcat niciodată. Este un munte prea domestic.
– Am întrezărit în ,,Foamea de spaţiu” regretul autorului că vedea Parisul prea tîrziu. Vorbeaţi cumva de o vîrstă a călătoriilor?
– Nu. Cu Parisul e o întreagă poveste. E un oraş de boemi şi de academicieni. Voiam să-l fi văzut la 20 de ani, cînd probabil m-aş fi apucat de pictură. E un oraş pentru adolescenţi. Vorbesc de anumite cartiere, că altfel e foarte scorţos, nobiliar.
– Odată intrat într-un oraş, căutaţi cu tot dinadinsul să-l observaţi. Aşa pare. Din scrieri.
– Nu. Nu caut să fiu atent. E un ochi special. De pildă, la expoziţiile de pictură merg la sigur la cele două-trei tablouri foarte bune dintr-o sută. Am un oarecare exerciţiu. Al doilea – nu sînt snob şi nu mă entuziasmez pentru lucrurile deja cunoscute. Vreau să-mi dau seama singur. Pe urmă, e vorba şi de şansă. Eu am văzut Parisul de cîteva ori. Prima oară, ca turist, deci pe dinafară. Apoi, făcîndu-mi prieteni, l-am văzut în inima lui. Pe straturi. Cu oraşele trebuie să ai răbdare, ca şi cu oamenii. Trebuie să ai şi nişte ghizi care să te piloteze.
– Ghizi profesionişti?
– Nu. Ghizi prieteni.
– Cred că unul din aspectele-spectacol ale oraşelor sînt pieţele.
– Da, lumea pieţelor. Pieţele tuturor oraşelor au ceva comun în opulenţă, dar se şi deosebesc după produse, după culori. O piaţă spune foarte mult despre o lume.
– Prin muzee mergeţi?
– Da. Merg. Muzeele sînt mijlocul cel mai accesibil pentru a-ţi da seama de cultura unui popor. E drept, sînt cam aglomerate de lucrări de tot felul, dar cu răbdare le descoperi pe cele mai preţioase.
– Muzeul de artă din Bucureşti cum vă place?
– Înainte era cam static. Aud că acuma se mai schimbă saloanele. S-au mai organizat – pe pictori, pe curente. Expoziţia Petraşcu a fost foarte interesantă.
– Mi se pare că nu numai arta cultă vă atrage, ci şi cea populară. Eram odată în atelierul lui Stelian Ogrezeanu, de la Hurezu, şi îmi spunea că treceţi des pe la el şi, în general, prin zona aceea.
– Da, e vorba de o artă foarte interesantă în spaţiul acela geografic, şi mă refer la ceramică în special, şi la covoare. De altfel, trebuie să vă spun că în afară de icoane pe sticlă am şi o colecţie de ceramică-Ogrezeanu. El e un tip foarte bizar şi mi-a spus că nu lucrează oricum, ci la lumina nopţii. Are un fel de mistică a lutului. Zice că altfel nu i se coc oalele. Mi-nchipui că e şi foarte greu de realizat ceea ce face el. Nuanţele sînt foarte multe, şi fiecare în parte e influenţată, în felul ei, de foc.
– Mi s-a părut că se desparte cu părere de rău de lucrările pe care le dă…
– Da, pe unele nu le dă, că nu-i plac, pe altele nu le dă, că-i plac lui prea mult şi vrea să le păstreze… Nenorocirea e că Fondul plastic ia aceste modele de la artizani şi încearcă să facă acelaşi lucru, le strică şi le dă la străini cu numele de artă populară românească. Greşeala lor e că nu au naivitatea celor autentice, şi tocmai asta e frumuseţea artei noastre populare, naivitatea.

DONA ROŞU („România Pitorească“, Mai 1974)

COMENTARII DE LA CITITORI