„Euroexit“ – aplicarea teoriei conflictului de către struţi

in Polemici, controverse

Motto: „Partidele politice sînt o formă severă a detaşării de realitate. Ambele partide (britanice) majore nu au reuşit să evalueze recursul imens al «chemării de a părăsi». Această orbire dovedeşte că înstrăinarea dintre universul politic britanic şi public este completă“.(publicat în „Veterans Today“, din 22 iunie 2016, cu o zi înaintea „Brexit“) .
Gilad Atzmon – scriitor, muzician
şi analist politic israelian stabilit la Londra

Marx nu este neplăcut puterilor occidentale din cauza criticii „religiei“ lor, capitalismul, ci pentru înlocuirea postulatelor stabilite de ei cu logica binomului cauză – efect. De fapt, în pofida pretenţiilor de civilizator mondial, lumea occidentală a fost condusă în întreaga istorie prin teamă, dogmă şi tentaţie, toate trei componente ale inducerii în eroare – antiteză a raţiunii şi moralei, dar mai ales a componentelor ştiinţifice ale acestora, logica şi etica. Ei bine, detestatul Marx preia ideile iluministe şi le conceptualizează clar şi accesibil pentru exponenţii inteligenţi ai masselor; din acel moment, cauza coboară din cer, sau din paradigma inexorabilului, la nivelul pămîntean al efectului. Or, pentru Occidentul capitalist, asta însemna că în ecuaţia relaţionării social-economice nu se mai puteau introduce divinul, tradiţia, rangul – şi nici „norocul“ sau „talentul“ în afaceri. Marx face şi al doilea pas în patologia disfuncţiilor lumii capitaliste – teoretizarea conflictului. „Capitalismul, ca şi orînduirile premergătoare, produce, inevitabil, tensiuni interne (conflicte) care vor duce la prăbuşirea lui“ – un diagnostic de care omul de rînd şi-a dat şi îşi dă seama zi de zi, dar, de fiecare dată, prea tîrziu; între timp scumpirea s-a produs, locul de muncă a dispărut, criza sau chiar războiul a început. În schimb, profitorii capitalismului, cei care înţeleg societatea ca pe o permanentă inducere în eroare a celuilalt, prosperă. În pofida lui Marx şi a logicii, cele trei „graţii“ – teama, dogma şi tentaţia – conduc în continuare Europa şi restul lumii „civilizatoare“, adaptîndu-şi proporţiile şi formele – şi asigurînd continuitatea cauzei, conflictul. În capitalism şi în societatea liberală, clasa conducătoare îşi urmăreşte propriile interese, nepromovîndu-le pe cele ale societăţii, de aici rezultînd conflictul major (de clasă) – conchidea Marx acum 170 de ani – dar cît de actual se resimte constatarea!
În cazul de faţă, Uniunea Europeană ar trebui analizată ca un cumul de conflicte, fiind o adunare a unor state în care interesele sînt (resimţite naţional ca) discriminatorii şi creatoare de conflicte interne. Ca şi legendarul înaintaş, acest veritabil Babel modern are o structură bazată pe o dogmă proprie, concepută ca morală şi gnoză a comunităţii, sperînd ca, precum odată ca niciodată, să dispară metaforica amestecare a limbilor, conflictul generalizat; chestiunea e că nici atunci, în poveste, nu a funcţionat – iar acum, cînd nu ne confruntăm cu metafore, ci cu conflicte reale, interne şi externe, Babel-ul modern are şanse infime.
Am fost unul dintre cei doi parlamentari care, în 2007, nu au votat în favoarea semnării Tratatului de la Lisabona (al doilea vot a aparţinut deputatului Lavinia Şandru). Negocierile României cu UE au fost o bătaie de joc, cel puţin la capitolul important de care mă ocupam, agricultura. Prin aşa-zisa negociere, conducătorii ţării expuneau zona rurală (cca. 50% din populaţie) la iminenţa multor conflicte (legate de producţie, desfacere, transport, concurenţă defavorabilă, şomaj etc.), iar de partea cealaltă se accepta, cu bună ştiinţă, preluarea în UE a acestor conflicte. Este numai un exemplu, dar relaţia cu Uniunea Europeană a ultimelor „valuri“ de aderare s-a bazat pe asemenea situaţii, s-a lucrat într-un regim de urgenţă care a ignorat conflictele ce
s-au creat în noile state membre, dar care s-au transferat, automat, şi în cadrul Uniunii. Or, conflictul are o caracteristică fundamentală – netratat, el se extinde şi capătă noi valenţe şi forme, dintre cele mai perverse şi greu de stăpînit. Ceea ce s-a şi întîmplat.
A fost emisă şi ideea, deloc de neglijat, că planul ocult al marilor contributori din UE a fost ca extinderea să fie temporară – permiţînd economiilor puternice şi corporaţiilor imperialiste să exploateze noi pieţe, prin acapararea acestora pe o cale facilitată politic – iar după ce noile „cuceriri“ au fost secate de resurse de toate felurile, Uniunea Europeană să se retragă,
printr-o formulă de restructurare avantajoasă pentru statele puternice. Fără a anula din start această posibilitate – şi fără a uita de cinismul principiului „victimelor colaterale“ – consider că orice plan conceput fără a lua în calcul rezolvarea conflictelor este (la fel de) greu de realizat. Impresia mea, bazată pe situaţiile trăite direct, în 2007, dar şi pe ceea ce s-a întîmplat de atunci, este că UE a încercat să trateze ca struţul problemele, conflictele. De ce această atitudine nefirească? Motivul principal a fost, probabil, prioritatea interesului grupurilor speculante (conducătoare), dar şi obişnuinţa depăşirii obstacolele prin metoda curentă de care vorbeam, politica struţului – în paralel cu inducerea în eroare a masselor. În plus, să nu uităm eşecul proiectului european în materie de unitate politică şi diplomatică în relaţia cu SUA, dar şi cu Rusia. Impunerea de către SUA a politicii militare nu este agreată de multe cancelarii din UE, dar mai ales nu este agreată de opinia publică din majoritatea statelor – cu excepţia unor noi membri ce au infectat UE cu vechi conflicte, aici campioane fiind Polonia, Ţările Baltice şi, într-o mai mică măsură, România. De asemenea, participarea la aventurile războinice sau la aşa-zisele revolte pentru democraţie provocate de americani, importă alte conflicte în UE, printre ele numărîndu-se şi terorismul.
În momentul de faţă, desprinderea Marii Britanii de UE este o realitate, cel puţin în contextul principiului subsidiarităţii – decizia politică trebuie să fie cît mai apropiată de dorinţa exprimată de cetăţeni; se manifestă intenţii similare în mai multe ţări vest şi central-europene. În acest context evident, nu pot să cred că „Brexit“ sau oricare „Exit“ ar putea fi doar rodul unor manevre de culise; cînd un trup este infectat, nu intervine cineva din exterior să îl îmbolnăvească, boala se află în el şi îl distruge firesc… pentru că asta face ea! Da, sînt de acord că „UE lărgită“ a fost rezultatul unei gîndiri speculative, deci acolo şi atunci, în capitolul „Facerii“, se poate vorbi de inducere în eroare, de conspiraţie chiar… deci presupune comentarii, pe cînd în „Exod“, totul decurge firesc, printre struţii dornici de a rezolva conflictele în stilul lor.
DragoŞ Dumitriu
Notă: Am început să predau Teoria Conflictului în cadrul proiectului CADIS. În România, această materie este destul de puţin studiată – a existat un curs conceput de prof. dr. Mihai Golu, dar axat mai mult pe psihologie. În Basarabia, ca şi în toate ţările spaţiului ex-
sovietic, Conflictologia este materie de studiu, fiind apropiată de abordările materialismului dialectic, ştiinţific şi istoric.

DRAGOŞ DUMITRIU
Notã: Am început sã predau Teoria Conflictului în cadrul proiectului CADIS. În România, aceastã materie este destul de puţin studiatã – a existat un curs conceput
de prof. dr. Mihai Golu, dar axat mai mult pe psihologie. În Basarabia, ca şi în toate ţãrile spaţiului exsovietic, Conflictologia este materie de studiu, fiind
apropiatã de abordãrile materialismului dialectic, ştiinţific şi istoric.

COMENTARII DE LA CITITORI