Europa, sfîrşitul lucrării omeneşti

in Editorial

Motto: „Sentimentul naţional este acela care asigură existenţa popoarelor”. (Nicolae Titulescu)

 

Nu a trecut o lună de cînd alesul lui Donald Trump pentru funcţia de ambasador al SUA în UE, Ted Malloch, a scandalizat liderii europeni printr-o declaraţie despre „destrămarea Uniunii Europene”. Malloch (un nume care aduce aminte de Moloh, demonul iudeilor) compara UE cu Uniunea Sovietică şi făcea o aluzie periculoasă: „Am avut anterior în carieră un post diplomatic din care am ajutat la căderea Uniunii Sovietice, deci, poate că există o altă uniune, care are nevoie de un pic domesticire”. Asta le spunea Malloch englezilor de la BBC, iar pentru nemţii de la „Spiegel” a supralicitat: „Dacă vă uitaţi în Europa, puteţi practic să puneţi deja cîte două litere la alegere în faţa cuvîntului «exit». Bun, au urmat reacţii, contre –, dar cît de inutile!… Malloch nu a exprimat doar părerea lui, ci a puterii americane.

Acum o săptămînă, am publicat pe Agenţia Sputnik o analiză despre iminenta criză Euro – aici incluzînd nu doar calitatea (rolul) său de monedă, ci de vector, de liant al structurii polimorfe europene. În logica elementelor au loc 3 alegeri de o importanţă majoră – în Olanda, Franţa şi Germania. Prima este Olanda, una dintre cele mai puternice ţări din lume (principalul investitor din Rusia, după China, principalul investitor din România, alături de Marea Britanie, cel mai important imperiu neo-colonial), este pe cale să aleagă o grupare eurosceptică şi naţionalistă, Partidul Libertăţii. Şi chiar dacă după alegerile din martie se va încropi o coaliţie de guvernămînt formată din alte partide, acestea nu se vor putea opune curentului popular, favorabil euroscepticismului.

Franţa aşteaptă rezultatul din Olanda; în Hexagon au loc în aprilie-mai alegerile care contează, cele prezidenţiale (Franţa fiind o republică prezidenţială), iar zarurile par deja aruncate în favoarea Marinei Le Pen, susţinătoarea politicii de bună relaţionare cu (sau la) Rusia. În plus, voci puternice din celelalte partide au comentat sceptic, chiar defetist, despre viitorul unit european, mai ales în privinţa economiei – mă refer la comentariile ministrului de finanţe Macron.

Germania a ales, prin Adunarea electivă, preşedintele; sigur, nu este o funcţie cu puterea celei a cancelarului, ci este mai mult un reper. Dar, atenţie la persoană, fiindcă Frank Steinmeier nu este de decor, ci un actor de primă mărime. De fapt, alegerea lui Steinmeier mă face să mă gîndesc la două aspecte – continuarea pragmatismului alianţei social-democraţilor cu Angela Merkel, dar şi la un accent puternic al politicii externe datorat lui Steinmeier, anume apropierea de Rusia.

În fine, o altă grupare se conturează ca o citadelă central-europeană, grupul de la Vişegrad, are în centru Austria, Cehia, Slovacia şi Ungaria, plus Polonia. Am precizat „plus Polonia”, fiindcă toate celelalte sînt fie conduse pe pro-ruşi, fie, cazul Austriei, este indisolubil legată economic de Rusia. Polonia, cu toate tarele istorice, are o relaţie economică importantă cu Moscova, ridicată chiar la nivelul unui secretariat de stat dedicat special.

Problemele ţărilor PIIGS (Portugalia, Irlanda, Italia, Grecia şi Spania) nu sînt rezolvabile prin metodele Comisiei Europene şi ale Băncii Centrale Europene, ci degenerează în datorii imposibile şi crize politice. Mai mult, BCE şi, implicit, Euro, scîrţîie sub greutatea îndatorării şi a creşterii decalajelor.

Înainte de a recapitula, să vorbim de alte două evenimente – sau repere – ale euroscepticimului; primul este posibila demisie a preşedintelui Comisiei Europene (şeful guvernului european) Jean Claude Juncker, anunţată de sursele puternicului cotidian italian „La Repubblica”; al doilea este „gluma”, nu o pot numi altfel, a şefului grupului ALDE, flamandul (nu flămîndul!) Guy Verhofstadt – care anulează esenţa UE, egalitatea membrilor, condiţie care nu poate fi acceptată de nici o ţară cu minte şi demnitate.

Recapitulînd, avem de-a face cu o Europă ajunsă în pragul ruperii politice (eurosceptice) în multe ţări de prim rang (Marea Britanie a făcut deja pasul), în pragul falimentului într-un număr însemnat de state, precum şi state care deja configurează alte grupări multistatale. Iar peste toate, o dorinţă cvasi-unanimă de reluare a relaţiilor la nivel maxim cu Rusia.

Hai să mai adăugăm un element – NATO. O alianţă care spune că apără dar… Extinderea NATO a probat o flagrantă contiguitate cu extinderea terorismului; un raport prezentat săptămîna trecută de DIICOT arăta clar o creştere a traficului şi consumului de droguri şi de etnobotanice (chiar exponenţială, în acest caz, conform procurorului şef Horodniceanu), mai toate produse, aduse, vîndute în şi prin ţări NATO sau controlate de NATO. Consumul de droguri face parte tot din problemele de securitate ale unei ţări. Emigraţia, un alt fenomen datorat intervenţiei NATO – cine plăteşte pentru ea, tot Europa! Dar cine va plăti pentru milionul de morţi din Orientul Apropiat – sau pentru aruncarea unei nemeritate anateme asupra unei întregi comunităţi religioase? Pentru toate aceste probleme grave şi reale, UE nu are soluţii, ci doar acest factor agravant – NATO. NATO în schimb cere bani, din ce în ce mai mulţi bani. Pentru ce? Pentru ca industria războiului, a medicamentelor, a alimentelor cu modificări genetice, a stimulentelor şi a drogurilor să prospere? Iar alături de ele, promotorii gen Friedman sau speculanţii gen Soros?

Ce va face UE cînd Ucraina va fi în colaps total, aşa cum se vede peste gardul zilei de mîine, va susţine Ucraina? Adică va arunca bani fără număr şi fără efect pe o lovitură de stat finanţată de Sörös? Din banii contributorului german şi din amendarea falimentarului serelist român vor fi plătite victimele şi războaiele marelui speculant internaţional şi ale celor din specia lui mentală? Sau poate va geme sub teroarea cîtorva milioane de rackeţi, mult mai duri, mai periculoşi decît familiile musulmane izgonite de bombele democraţiei.

Hai să fim serioşi – crede cineva că Germania, singura ţară europeană cu titluri de stat stabile, va accepta să reintre în crize generate de americani sau de alţii? Credeţi că Olandei, Ungariei, Cehiei sau Austriei nu le-a ajuns? Germania are calea dechisă către resursele Rusiei, preşedintele Steinmeier este protejatul fostului cancelar Schroeder, actual conducător al Gazprom; Northstream-ul care aduce atîţia bani Germaniei va fi dublat, printr-un alt parteneriat al aceloraşi state. Olanda, aşa cum spuneam, are întîietatea investiţiilor în Rusia, iar Austria trăieşte bine datorită investiţiilor ruse. Ţările Vişegrad sînt partenere cu Rusia în multe domenii economice. România nu, România ţine la sancţiuni, liderii români şi unii analişti critică superior Rusia şi „regimul lui Putin”. Din păcate, nu îşi ţin neştiinţa pentru ei, ci o propagă, speculînd „darul” românului de a fi mulţumit cînd ştie că e prostit în faţă, dar e lăsat să facă pe deşteptul şi să critice pe alţii.

Oare nu e momentul să ne gîndim ce facem „după”? După UE, fiindcă nu poate exista cineva atît de nebun să creadă că o lucrare omenească poate dura la nesfîrşit –, iar un trup bolnav tratat cu alte şi alte boli nu se însănătoşeşte. Relaţia cu estul este o primă urgenţă – ştiu, voi fi acuzat de rusofilie, dar am spus că nu-mi (re)neg decît fobiile. Pentru mine, ruşii nu sînt mai buni decît americanii sau francezii – şi sînt aproape, au piaţă, au resurse, ba chiar au şi bani, cel puţin nemţii, olandezii, austriecii, ungurii etc. aşa cred. Ah, şi mai e o chestiune: Rusia nu vine cu fobii, pe cînd democraţia UE sau NATO ne-a adus rusofobia şi islamofobia – fobiile fiind, în opinia mea, afecţiuni psihice. În „confidenţialele” lui Titulescu, marele om lăsa ca o moştenire diplomatică: „Consider prietenia franco-rusă ca o axiomă: consecinţa sa inevitabilă este prietenia ruso-română”.

Închei aducînd aminte că ruşii, esenţa slavilor, mai sînt şi rude cu noi, atît prin sîngele formării poporului, dar şi prin crearea limbii, dar mai ales prin persitenţa credinţei – chestiuni care nu ştiu cît mai contează – dar ar trebui să conteze din nou. Sînt daturi de la Dumnezeu, spre deosebire de UE sau NATO, care sînt menite, ca orice lucrare omenească, să piară.

DRAGOŞ DUMITRIU

COMENTARII DE LA CITITORI