EuroPatrioţii

in Război corupției

Noţiunea de patriot, conform DEX, se traduce ca fiind „persoană care îşi iubeşte patria şi luptă pentru apărarea şi prosperitatea ei”. În mod clar, dacă lumea în care trăim ar fi fost una normală, cei mai patrioţi oameni ai ţării ar fi trebuit să fie politicienii, cei care sînt principalii beneficiari ai unor drepturi superioare omului de rînd, tocmai pentru că ei decid însăşi soarta ţării, a celor care trăiesc între aceste graniţe. Tot patrioţi trebuiau să fie şi membrii instituţiilor al căror rol este de apărare şi siguranţă a statului. Lista poate continua, dar ne oprim aici. Cum, însă, lumea noastră şi, în special, România, nu traversează o perioadă a normalităţii, poate că cei mai huliţi oameni ai ţării sînt exact aceia care se declară, în suflet şi în simţiri, patrioţi. O minoritate, dacă e să ne luăm după sondajele de opinie, ceva minuscul, undeva la un 12% – 15% în rîndul populaţiei cu drept de vot.

A fi patriot în România începutului de Secol XXI este destul de riscant, dacă eşti cu adevărat ceea ce spui, şi aici ne referim la cei cu adevărat iubitori de ţară, nu la fariseii care ne vînd braşoave. Pe de altă parte, dacă doar te declari patriot şi dai mîna cu cine trebuie, acest lucru devine profitabil pentru tine, ca „patriot”, şi dezastruos pentru cei pe care te lauzi că îi reprezinţi.

După plecarea dintre noi a unor patrioţi adevăraţi, şi mă refer aici în mod special la Corneliu Vadim Tudor şi Adrian Păunescu, locul lăsat de ei a rămas gol aşa că, profitînd de naivitatea, ca să nu spun chiar de prostia unor români, au venit nişte băieţi, unii mai spilcuiţi ca alţii, să ne vîndă conceptul de „patriot”, ei avînd în buzunar o cu totul şi cu totul altă foaie de parcurs. Nu vreau să vorbesc cu păcat, dar pot spune cu toată responsabilitatea că, cu ceva exceptii, majoritatea celor care acum vin şi se dau cu sania pe zona naţionalistă, pe acel coridor de 12 – 15%, cum vă ziceam, sînt nişte mincinoşi sadea, în mare parte băieţi puşi pe căpătuială şi mai puţin pe a-şi face loc în inima acestui popor, în cartea de Istorie.

Acum, că tot vin alegerile, după cum observaţi, patrioţi de ocazie, oportunişti cu acte în regulă, cu feţe spăşite, au început să iasă din colţurile în care se pitiseră şi doresc, prin diverse strategii, să ajungă în Parlamentul European, loc unde salariile sînt mari, iar pensiile sînt la fel de mari. Practic, pentru cei care acced în acel for, viaţa este asigurată. Totodată, retoric vorbind, cîţi dintre cei care au fost şi sînt acolo, în PE sau în Parlamentul României, au făcut sau fac ceva bun pentru ţara asta? Cu foarte puţine excepţii, şi mă refer la cei pe care i-am enumerat mai sus, nimeni nu a făcut mai nimic. Dimpotrivă, odată ajunşi acolo, sînt cooptaţi de o sumă majoră de interese, de Servicii străine, şi joacă după cum spun alţii, mai puţin după cum ar spune cei care i-au ales. Cred, de fapt am convingerea, că europarlamentarii sînt cel puţin la fel de inutili ca şi parlamentarii, doar că cei dintîi zboară mai mult cu avionul.

Cum am spus, partidele noi, sau feţele noi, vin pe zona naţionalistă. Vedem că a renăscut Partidul România Unită, partid despre care şi uitasem că mai există şi care cred că are totuşi nişte probleme prin Justiţie, că prea se băteau între ei prin 2017. Partidul România Mare a rămas încremenit în timp, în justiţie şi în minciună, mai ales că cele două conduceri interimare, chiar dacă vor face pace la un moment dat, că vor face, asta e clar, nu vor ajunge la nici un rezultat benefic pentru partid. Se mai hîrjonesc cei doi, Popey şi Teo, dar sigur se vor împăca. Şi ei ştiu că, dacă vor merge cu două liste la Biroul Electoral Central şi cu două ştampile, e posibil să fie scoşi din cărţi. Ca să nu mai zic de listele cu semnături, care sînt necesare, şi mă îndoiesc că PRM are forţa necesară, capacitatea strategică şi financiară, ca să facă două rînduri de liste, în paralel. Deci, se vor împăca şi vor merge la alegeri. Îi lăsăm pe ei acum, că nu pleacă nicăieri, nici măcar în Parlamentul European, şi ne uităm în jur. Singurul partid cu tentă naţionalistă şi pentru care eu nu mi-am făcut încă nici o părere este Neamul Românesc, sau partidul generalilor. Ei se tot zbat de ceva timp pe zona asta, preşedintele lor, Ninel Peia, este foarte activ pe zona online, este open mind din multe puncte de vedere, iar partidul, chiar dacă la prima vedere pare îmbătrînit, cu persoane trecute bine de 60 de ani (un defect, zic eu), are un preşedinte tînăr, activ, pertinent. Tot pe zona naţionalistă mai regăsim noul partid Alianţa Naţională, „al lui Dragomir”, care, din ceea ce se poate observa, are marea şansă să ia de la toate partidele voturi, pentru că, oricît ar fi ei de PSD-işti, şi PNL-işti, şi USR-işti, unii chiar simt româneşte şi vor migra, dacă cei care sînt acolo, la pupitrul partidului, ştiu să-i agaţe. Cei care conduc Alianţa Naţională au sprijnul unei televiziuni, au şi ceva resurse şi, ceea ce contează cu adevărat, gîndesc şi doresc binele comunităţii din care fac parte. Au şanse mari să intre în zona decizională a politicii, chiar dacă vor fi ignoraţi de cei care „sondează” opinia publică. Ei reprezintă o zonă a celor care vor să trăiască într-o ţară în care Serviciile să nu îşi poată face de cap, aşa cum se întîmplă acum şi, din fericire, în România sînt mulţi români care au început să vadă că alde Coldea, Kövesi şi alţii de teapa lor s-au transformat într-o mafie care, în fond, se pare că are încă o mare putere în zona decizională. Ultimul pe listă este Marian Munteanu, cu partidul lui, Alianţa Noastră, România. Ca să concluzionăm, pe zona naţionalistă avem în acest moment cinci partide care îşi dispută acele procente, cu menţiunea, cum am spus, că Alianţa Naţională are mari şanse să ia voturi şi din alte părţi, chiar şi de la USR.

În decembrie 2016, pe zona naţionalistă erau trei partide: cel al lui Marian Munteanu – Alianţa Noastră, România, Partidul România Mare – PRM, cu Popey la timonă, şi Partidul România Unită – PRU, cu Bogdan Ţepeş la vîsle. Ca strategie, a folosit fiecare ce l-a dus mintea. Marian Munteanu a marşat mult pe zona credinţei şi a naţionalismului moderat. PRU, unde era Sebastian Ghiţă vîrf de lance si, pe alocuri, chiar Victor Ponta, daca va mai amintiti, a făcut o campanie în care, pe de o parte, se vorbea de statul paralel şi, în acelaşi timp, se călca PRM în picioare, doar, doar reuşea să îi blocheze intrarea în alegeri. Aşa cum ştiţi, dacă mai ştiţi, PRU a contestat tot ce era de contestat la PRM, iar postul lor de televiziune trăgea în PRM cu săgeţile veninoase ale radierii, anunţînd, ori de cîte ori avea ocazia, că PRM nu va participa la alegeri, pentru că a fost radiat. Şi au avut succes, în mare. Legat de resursele financiare, PRU a avut bani, expunere şi resurse. Şi a luat 2 şi ceva la sută. Marian Munteanu, cu Alianţa Noastră, România, nu a performat deloc, aşa că a obţinut sub 1%, iar PRM, fără resurse şi cu capul făcut praf, a luat 1 şi ceva la sută. Mai exact: PRU – 2,7%; PRM – 1,1%; ANR – 0,84%. Pot spune că pe zona naţionalistă, chiar dacă aceste partide se contopeau într-unul singur, obţineau maximum 4,64%, sub pragul electoral. Deci nu intrau în Parlament, ca să fim exacţi. De ce nu au intrat nici pe cont propriu? Greu şi, în acelaşi timp, simplu de spus. Pe de o parte, PRU a marşat pe distrugerea PRM, luînd foarte mulţi membri şi şefi de organizaţii de la cel căruia mie îmi plăcea să-i spun „singurul partid autentic naţionalist”, adică PRM. Ei, cei de la PRU, erau atît de disperaţi să intre în Parlament, încît au crezut că banii şi Ţepeş chiar o să-i ajute. Ei bine, alegătorul patriot a spus pas. PRM, fără nici un fel de vizibilitate, a luat 1,1% pentru că încă dăinuie imaginea lui Vadim în inimile multor români. În fond, cei care au mers şi au votat cu PRM, în majoritate, au votat numele Vadim. Nu altceva. Prezenţa unui Vadim la conducerea partidului, pentru alegătorul naţionalist, reprezintă o garanţie a faptului că, odată ajunşi la putere sau în Parlament, liderii PRM nu se vor deda la furăciuni, aşa cum fac cam toţi cei care s-au pripăşit prin forul legislativ al ţării. În ceea ce îl priveşte pe Marian Munteanu, cu Alianţa lui, este clar că anii de imediat după Revoluţie au lăsat multe semne de întrebare în conştiinţa multor alegători, aşa că mulţi au ignorat total aerul intelectual şi foarte pătruns al celui care le vorbea din televizor, sau de aiurea, în numele ANR.

Închidem 2016. Mergem în 2019 şi rememorăm cine vine pe zona naţionalistă. Avem nu 3, ci 5 partide, şi anume PRU, PRM, PNR, AN şi, ultima pe listă, ANR. Ei zic că se bat pe 12 – 15%. Eu zic că procentul are să fie ceva mai mic, şi mă refer la prezenţa la vot. Ca să păstrăm proporţia, cele 5 partide se „bat” pe numai 5, maximum 5,5%, nu mai mult. Poate un 6%, dar mă îndoiesc. Deci, să zicem că sînt şanse ca un singur partid să prindă loc, dar cinci este exclus. Ca să vedeţi cît de întunecată e mintea unora, am aflat chiar că PRU şi PRM merg la Europarlamentare în alianţă. Ce înseamnă asta? Păi, conform legii, pragul pentru alianţe este de 8%, nu 5%. Undeva, cei care fac calcule, ori sînt beţi, ori ştiu ei ceva ce noi nu ştim. Cum poate o alianţă, care cred că se va numi Alianţa lui Ţepeş cu Don Juan (ATD) să obţină 8%, în condiţiile expuse mai sus, este o mare enigmă. Este imposibil să se întîmple aşa. Indiferent cît de nebunatici sînt cei care fac planuri în aceste partide, Alianţa nu îşi are rostul decît dacă, repet, ştiu ei ceva ce noi nu ştim, şi gîndul mă duce la alegerea tinerei Elena Băsescu în Parlamentul European, acum ceva ani. Dar, să zicem că nu va fi aşa, sînt sigur că la alegeri cele două partide ori vor merge separat, ori, ca sacrificiu, se va merge sub umbrela unui singur partid, PRM sau PRU, iar cel lăsat pe afară va fi răsplătit cumva. Bun, lăsînd ATD deoparte, vom merge la cei care vin pe acelaşi culoar. PNR, partidul generalilor, este posibil să se bazeze pe un număr clar de votanţi, deoarece strategia lor este foarte nişată, pe o zonă a fostelor cadre militare, chiar şi cele active, şi nu numai. Ei au o altă politică, ceva nou pînă acum, aşa că e posibil să ofere surprize. Eu sînt sceptic, din experienţa anilor trecuţi ştiu că la nivelul cadrelor militare nu există coeziune şi şansele să aducă „n” voturi, unde n înseamnă mai mult de 400.000 sînt, practic, nule şi în minuni eu nu prea mai cred de ceva timp. În ceea ce priveşte Alianţa Naţională, ei au cele mai mari şanse. Nu sînt foarte nişaţi, sînt un fel de „televiziune generalistă”, care poate oferi satisfacţie multor alegători, din aproape toate zonele. Totul depinde de cum se vor mişca în perioada următoare. În ceea ce îl priveşte, ANR este un proiect născut mort, asta e părerea mea, aşa că nu cred că vor face ceva, mai ales că strategia lor, care se doreşte foarte profundă, nu se mai pupă de multă vreme cu gîndirea românului. Ba chiar incep sa cred ca Marian Munteanu este in aceasta lupta pe post de „iepure”, cu misiunea de a „scoate” un 1%, cat sa ii „incetineasca” pe altii. Timpul ne va raspunde. Mai departe, pentru cei de la PNR, aici aş puncta şi aş oferi un sfat, şi anume că mesajele lor sînt mult prea rigide, se raportează prea mult la nişte figuri ale istoriei şi apasă mult prea forţat pedala credinţei. Dar, cum am spus, fiecare partid are propria strategie, şi lupta pe culoarul naţionalist are să fie una extrem de strînsă. Dacă e să dau un prognostic, cele mai mari şanse să atingă pragul îl au băieţii de la AN, dacă îşi iau în serios mesajul şi îl vor aşterne mai lejer la picioarele alegătorilor şi ies din zona USR, unde mai alunecă „în oglindă” din cînd în cînd. Restul partidelor, însă, sper să înveţe din această viitoare campanie electorală şi, după ce îşi conştientizează eşecul, să se gîndească la faptul că, uneori, minciuna nu prinde aşa uşor la români, mai ales că, să nu uităm, alegătorul naţionalist nu este nici PSD-ist, nici PNL-ist, şi nici USR-ist. El este pur şi simplu dedicat ţării, gîndeşte mai mult decît alţii, şi are o putere de regenerare a optimismului mult mai ridicată decît restul electoratului.

Tano

P.S. Este foarte dificil acum să mizezi pe patriotism, cînd memoria lui Corneliu Vadim Tudor este atît de vie şi încă foarte puternică. Atunci cînd românii au avut sub nasul lor o forţă intelectuală atît de puternică, un om atît de dedicat ţării, pînă la sacrificiu, este greu, chiar imposibil, pentru oricine, să vină să îl înlocuiască. Românii, cei care simt româneşte, visează la Vadim, la acel monument al dragostei de ţară, şi zîmbesc trist cînd îi văd pe cei care acum încearcă să meargă pe drumul bătătorit de el şi, în general, votează cu altcineva, sau deloc. Din păcate, pentru PRM eliminarea numelui Vadim din ecuaţie a însemnat, de fapt, căderea în derizoriu şi, treptat, dizolvarea lui. Cei care acum citesc poeziile lui Vadim Tudor, cei care îi citesc operele, încep să vadă cu ce OM au fost, de fapt, contemporani. Tribunul va rămîne în memoria acestui neam şi, peste ani şi ani, are să fie pus, de către popor, în pantheonul celor mai ilustre figuri ale Mileniului III. În fapt, chiar acolo unde însuşi Vadim a spus că va ajunge.

Păreri și opinii