EVREII N-AU FOST SPÎNZURAŢI DE CÎRLIGE ÎN ABATORUL DIN BUCUREŞTI, CI ÎN CEL DIN… RIGA!

in Lecturi la lumina ceaiului

Au trecut 7 decenii de cînd istoricii lor n-au fost capabili nici măcar să contrazică paşnic înspăimîntătoarea cifră de 5-6 milioane de victime ale Holocaustului, cifră umflată, cu neruşinare, de propaganda sionistă, de peste 20-30 de ori. Aceeaşi formidabilă maşinărie propagandistică pusă în slujba industriei Holocaustului (condamnată chiar şi de o serie de intelectuali evrei care nu şi-au pierdut bunul-simţ) nu vorbeşte decît rareori de victimele din rîndul polonezilor, al ţiganilor, al prizonierilor ruşi ş.a.m.d., care, după părerea mea, nu sînt departe de cifra victimelor evreieşti.

Au apărut, totuşi, şi luări de poziţie, bazate pe adevăr, în cărţile unor autori evrei, precum rabinul Moshe Schönfeld (,,The Holocaust Victims Accuse“ – Neturei Karta of USA, Brooklyn, 1977), Norman G. Finkelstein (,,The Holocaust Industry: Reflections on the Exploitation of Jewish Suffering“ – ,,Industria Holocaustului. Reflecţii asupra exploatării suferinţei evreieşti, Editura Antet, Bucureşti, 2000) ş.a., în care este aspru criticată tendinţa extremismului sionist de a obţine profituri materiale necuvenite din suferinţele de odinioară (1933-1945) ale coreligionarilor lor. În ceea ce mă priveşte, după 1991 am trăit marea deziluzie, văzînd cum N. Cajal, omul pe care îl ţineam, cu admiraţie, pe un înalt piedestal, pentru calitatea lui de intelectual şi de excelent profesor, intră într-un proces accelerat de dezagregare etică. Ştiu că mulţi dintre prieteni, şi chiar Marina mea, cea căreia i-am dedicat aceste rînduri, n-ar fi fost de acord cu aceste aprecieri. „Să nu te atingi de memoria profesorului N. Cajal, mi-a spus ea, adesea. Lumea te va socoti un laş, o hienă. Nu poţi ataca un om care nu se mai poate apăra. Şi, în fond, ţie, personal, ţi-a făcut numai bine: te-a salvat de răutatea şi de invidia unora, te-a propus ca membru la Academia de Ştiinţe Medicale“ etc.

E foarte adevărat. Am ezitat multă vreme să scriu negativ despre maestrul şi colaboratorul meu. În lumea artistică şi ştiinţifică, sînt extrem de frecvente cazurile de murdară nerecunoştinţă. De cele mai multe ori, discipolii trataţi cu dragoste şi speranţă se dovedesc a fi de un monstruos egoism, adevărate vipere crescute la sîn. Nu e cazul meu aici. Nu am avut nimic material de moştenit de la profesorul Cajal. În cazul de faţă, din nefericire şi pentru cel care relatează, înregimentarea iudaică ostentativă a acestui om, după 1990, cînd serviciul la Comunitate a prevalat net preocupărilor sale ştiinţifice, scandaloasa alegere a rabinului roşu Moses Rosen ca membru (fără operă) al Academiei Române şi, mai ales, lansarea, într-un comunicat oficial, cu Menora alături, de la Templul Coral din Bucureşti, a unui număr bine umflat de victime evreieşti (400.000) – toate acestea sînt de natură să aducă deservicii grave adevărului şi, implicit, Poporului Român.

Faptele sînt următoarele: încă din anii ‘90, cînd profesorul N. Cajal era în conducerea Academiei Române (vicepreşedinte) şi, în acelaşi timp, şef al Comunităţii evreilor din România, s-a ridicat în curtea Templului Coral din Bucureşti o frumoasă menoră. Pe placa de la baza acesteia stă scris, în română şi ebraică (apel patetic, adresat turiştilor israelieni, oameni cu parale), următorul text: „Au murit, în ale iadului chinuri, 6 milioane de evrei, dintre care 400.000 din România şi din teritoriile vremelnic ocupate, ucişi mişeleşte de fasciştii germani, români, maghiari. Noi, rămăşiţele lui Israel din România, noi, ultima generaţie a Holocaustului şi cea dintîi a mîntuirii, ridicăm acest monument, spre veşnică amintire“.

Personal, nu ştiu ce să „admir“ la o asemenea inscripţie: violarea grosolană a adevărului istoric, sau folosirea bramburistică a unor noţiuni? Evident, inscripţia începe cu clasicul trăznet bubuitor şi înspăimîntător: Infernul, care a înghiţit 6 milioane de evrei nevinovaţi. Lăsînd la o parte cifra superumflată a victimelor, ţînţarul transformat în armăsar (cum bine au arătat o serie de istorici obiectivi, inclusiv evrei), dar, cu toată compasiunea, întreb: ce legătură au cele aşa-zise 6 milioane de victime cu România şi cu românii, cînd ştiut este faptul că Antonescu nu a admis ca evreii români să fie trimişi în lagărele naziste (în ciuda presiunilor germane)? După ce ni se aruncă în faţă o altă minciună (400.000 de victime, din România), ceea ce creează impresia că românii i-ar avea pe conştiinţă pe aceşti oameni nevinovaţi, se face o precizare la fel de odioasă, cum că, din întîmplare, aceste crime au fost comise şi în „teritoriile vremelnic ocupate“. Nu se precizează în care teritorii şi de cine erau ocupate, ca şi cum crimele maghiare din Transilvania de Nord (genocide antievreieşti de o rară cruzime) ar fi fost o bagatelă pe lîngă cele presupus făptuite de români. Se precizează, desigur, cine au fost criminalii: germanii (da, în cazul pogromului de la Iaşi, săvîrşit – după cum recunoaşte şi rabinul Safran – de trupe SS şi care s-a soldat cu cel mult 200 de morţi), românii (evident, încă vreo 200, în raidurile barbare din 1940, ale legionarilor simişti) şi, pe locul trei al vinovăţiei, „dulcii şi blînzii“ jandarmi maghiari, care au golit Transilvania ocupată de cîteva zeci de mii de evrei nevinovaţi.

Cum a putut acad. N. Cajal – care a beneficiat, ca toţi evreii români, în anii ’40-’44, de protecţia vieţii, mai mult, de dreptul de a învăţa – să admită o asemenea formulare care, prin ambiguitatea ei, continuă să aducă prejudicii morale grave Poporului Român? E destul să amintesc merituoasa carte „Contribuţia evreilor din România la cultură şi civilizaţie“ (lucrare apărută sub îngrijirea lui N. Cajal şi a lui H. Kuller, la Ed. Hasefer, în 2004), ca să ne convingem nu numai de faptul că evreii au adus contribuţii importante la cultura şi ştiinţa românească, dar şi că în perioada 1941-1944 (antonesciană), aceştia au beneficiat de universităţi proprii (agronomie, medicină, litere, ştiinţe). Asta, ca să nu mai comentez formulările semidocte, de tipul „fascişti germani, români şi maghiari“, cînd se ştie bine că numai adepţii lui Mussolini au fost fascişti, nemţii fiind, cu totul întîmplător, nazişti.

Apoi, auto-calificarea peiorativă, de „rămăşiţe ale lui Israel“. Aşa o fi! Prin mistificarea istorică propusă, prin agramatismul şi neglijenţa utilizării unor noţiuni, consider că placa expusă la baza menorei de la Templul Coral bucureştean nu poate decît să suscite sentimentele unui sionism bolnav (şi acesta, tot un fel de extremism este) ale turiştilor din „Eretz Israel“, care luminează (oh, doar pentru o clipă), cu blitz-ul aparatelor de fotografiat, acest atît de neinspirat monument al minciunii.

Talmeş-balmeşul istoric tendenţios, livrat mai ales neştiutorilor (în special, generaţiilor de români născuţi după 1945, care nu au fost martori la evenimente şi au luat de bun tot ce predica tov. M. Roller, sau propaganda roşie), a fost adus la masa naţiunii şi servit de politicienii de după ‘90, cu o oribilă inconştienţă.

Aceleaşi acuzaţii de Holocaust au fost formulate, în Transilvania, de către escrocul nobelist Elie Wiesel, care, într-un discurs furibund, a refuzat să precizeze că, în Ardealul ocupat de maghiari, crimele au fost făptuite de jandarmii lui Horthy şi Szalaszy, iar nu de români. Cînd i s-a atras atenţia că genocidul n-a fost făcut de români, ci de unguri, dl. E. Wiesel a spus: „Asta n-are importanţă!“. Iar autorităţile româneşti au tăcut, în loc să-l declare persona non grata, aşa cum a procedat premierul canadian francofon Trudeau cu Charles de Gaulle, atunci cînd acesta a strigat, instigîndu-i pe separatişti: „Vive Quebec libre!“. Iar De Gaulle era un om al istoriei universale, nu o javră sionisto-financiară, precum E. Wiesel.

(va urma)

RADU IFTIMOVICI

(„Veşnica mea pomenire“, Editura Curtea Veche, 2014)

 

COMENTARII DE LA CITITORI