EVREII N-AU FOST SPÎNZURAŢI DE CÎRLIGE

in Alte știri

EVREII N-AU FOST SPÎNZURAŢI DE CÎRLIGE ÎN ABATORUL DIN BUCUREŞTI,CI ÎN CEL DIN… RIGA! (6)

 

Norii ruşinii naţionale plutesc şi acum pe cerul României, de vreme ce guvernanţii noştri, suflete de slugă, admit existenţa, pe teritoriul naţional, a unui „Institut Wiesel“, ce se amestecă grosolan în deciziile politice ale Statului nostru. În 1992, cînd am vizitat „Muzeul Holocaustului“, de la Washington, am văzut cum pe harta României figurau, ca număr de victime, şi zecile de mii de evrei asasinaţi sau deportaţi de ocupanţii maghiari, din anii 1940-1944. Adică, ni se pun nouă în cîrcă şi fărădelegile comise de horthyşti şi de szalaszyşti. Directorul muzeului care patronează, şi azi, această mistificare neruşinată, dl. Radu Ioanid, promite (unora, printre care mă număr şi eu) că „va lua măsuri“. Dar ce măsuri să ia dl. Ioanid, cînd nici un român aflat într-un post oficial, în ţară sau în străinătate, nu-şi riscă „remuneraţia“, sau, poate, pielea, acceptînd să depună un protest împotriva acestei flagrante mistificări?

Dacă pruncul nu plînge, s-a lins pe bot de lapte! Dar nu e nevoie să ajungi în Statele Unite pentru a vedea pînă unde merge ingratitudinea celor pe care Mareşalul Antonescu i-a protejat şi i-a salvat de la moarte. Îmi aduc bine aminte cum zeci de tineri evrei erau „groaznic“ persecutaţi, fiind obligaţi ca, între orele 7 şi 16, să deszăpezească liniile de tramvai şi străzile, după care se retrăgeau la supa cu găluşte şi ştiuca umplută a mămichii. În acest timp, zeci de mii de tineri români din aceeaşi generaţie erau seceraţi, pe frontul din Est, de mitralierele şi tunurile ruseşti, murind îngheţaţi şi sfîşiaţi de corbi pentru un pierdut ideal al reîntregirii naţionale. Deoarece nu erau luaţi la armată şi nici deportaţi, tinerii evrei români au dus-o „trai nineacă“ în anii 1941-1945. Pur şi simplu, au fost o populaţie protejată.

S-a vorbit, cu spume la gură, şi s-au consumat mii de pagini, în încercarea de a pune semnul egalităţii între lagărele de concentrare naziste şi lagărele din Transnistria, unde au fost duşi evreii cu vederi net comuniste. Acesta a fost şi cazul doctorului Derevici, pe care l-am cunoscut personal şi care era un stalinist înrăit. N-a murit acolo, ci s-a întors, bine mersi, după 1947, alături de alţii ca el, precum dr. Gabriel Barbu, Sandu Lieblich ş.a., care i-au supus unei persecuţii oribile pe colegii lor români, cei mai mulţi apolitici. Pînă şi dr. Gh. Brătescu, cunoscutul istoric de medicină, cîndva, comunist notoriu şi ginere al Anei Pauker, relevă, în Memoriile sale, malignitatea acestor evrei comunişti vindicativi (G. Brătescu – ,,Ce-a fost să fie. Notaţii autobiografice”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003).

În ultimii ani, ofensiva melcului obraznic s-a înteţit, pe măsură ce devenim tot mai „europeni“ (citeşte: supuşi şi şantajabili). Legi insidioase şi maligne ne pun lacăt la gură. „Deşteaptă-te, române!“, cîntat mai mult ca oricînd, ascunde o farsă tragică. Propun să fie înlocuit cu „Supune-te, române,/ Căci astfel mergi la moarte“ (o moarte spirituală, evident, întrucît cu trupul, care viermuieşte prin supermarketuri sau discoteci, „stăpînii“ n-au nimic).

Şi, apropo de cele două lagăre transnistrene în care au fost duşi evreii comunişti. Tot doctorul veterinar Aurel Lupu mi-a povestit că, prin 1942, fiind nevoit să trateze de scabie (rîie) vreo 300 de cai ai Armatei Române (boala se transmite de la cal la călăreţ), s-a adresat unui maior care era şeful unui astfel de lagăr: „N-am decît 2 sanitari, iar ostaşi n-am, fiindcă sînt pe front. Daţi-mi şi mie vreo 30 de bărbaţi evrei, ca să frece animalele cu şomoiogul îmbibat în soluţie paraziticidă“. „Vai, n-am. Îmi pare rău. De cum se face ziuă, bărbaţii din lagăr pleacă la talcioc! Vînd, cumpără, iarăşi vînd. Fac rost de parale şi de-abia pe la 6 seara se reîntorc în lagăr, încărcaţi cu sacii de la piaţă“. Nu trebuie să se înţeleagă că în perioada 1940-1944 nu s-au produs, mai ales pe teritoriul Basarabiei, acţiuni criminale (în acele ,,trenuri ale morţii”), comise de bestii în uniforme militare româneşti, sau arestări şi asasinate, în cartierele evreieşti, ai căror autori au fost, ori s-au recomandat a fi „poliţia legionară“. Amploarea acestor crime este, însă, mult mai mică decît tragediile petrecute în rîndul populaţiei evreieşti de pe teritoriile Germaniei, Ungariei, Poloniei, Olandei şi Franţei, ocupate de nazişti. Aceasta nu poate fi, desigur, o scuză pentru noi, deoarece n-ar fi trebuit să se piardă viaţa nici unui etnic evreu. Într-unul din articolele pe care le-am publicat şi care a stîrnit scandal, a fost şi acela ce a dezbătut „soarta culturii idiş“ pe teritoriul României antonesciene. Cine caută pe Internet va descoperi bocetele unora (în englezeşte, ca să pătrundă în conştiinţa lumii) care susţin că au fost discriminaţi, că producţiile artistice evreieşti au fost interzise. Realitatea este aceea că, în timp ce, pe teritoriile ungureşti (inclusiv Transilvania de Nord ocupată), evreii erau hingheriţi şi deportaţi – la Bucureşti, de pildă, seară de seară, se aprindeau luminile Teatrului evreiesc „Baraşeum“. Celebra reclamă, repetată la Radio de zeci de ori pe zi: „Unde te duci diseară? Cum, unde? La Baraşeum!“ – invita atît populaţia de evrei a Capitalei, cît şi pe cunoscătorii de limbă germană, să ia loc în fotoliile acestui teatru. Acolo erau adesea văzuţi şi spectatori germani, chiar în uniformele Wehrmachtului sau ale SS, care veneau să asculte „un text“ în limba germană, fie el vorbit şi în dialect galiţian (idiş). Actorii evrei erau stimaţi, deopotrivă, şi de ai lor, şi de „goimi“, şi chiar N. Cajal mi-a confirmat că nu cunoaşte nici un caz în care vreunul dintre artişti să fi fost agresat, arestat, sau ucis. Unii dintre actori şi-au păstrat locul în teatrele româneşti, inclusiv la ,,Naţional”, iar ceilalţi au trecut, firesc, după 1944, în teatrele de limbă română din Capitală, sau din alte oraşe.

(va urma)

RADU IFTIMOVICI

(„Veşnica mea pomenire“, Editura Curtea Veche, 2014)

COMENTARII DE LA CITITORI