Exact asta îi lipsea României: nemţoaică la copii…

in Lecturi la lumina ceaiului

În piesa „Gaiţele“, de Kiriţescu, apare un personaj foarte pitoresc: guvernanta nemţoaică. O mai ţineţi minte? Era greoaie, vorbea o românească stricată şi stîrnea rîsul: „La tine trebuie negres!“ – i-a zis ea, la un moment dat, vampei arzoaice Wanda. Ce anume stîrnea comicul de limbaj şi de situaţie? Tocmai seriozitatea acestei muieri cazone, în raport cu lumea colorată a românilor. Nu e un secret că nemţii nu au umor. Au ei alte calităţi – poporul e genial, am afirmat-o, fără echivoc, de multe ori – dar n-are umor. În toată literatura lor n-ai să găseşti un Shakespeare, un Carlo Goldoni, un Mark Twain, un Jerome K. Jerome, un Haşek, un Caragiale, un tandem Ilf şi Petrov. Iar absenţa acestui filon a dus şi la sărăcia dramaturgiei şi cinematografiei germane. Asta-i situaţia. Fireşte, ar fi o prostie din partea mea să-i cer unui individ sărac cu duhul, care a nimerit ca musca-n lapte în interesele şi jocurile americane din această parte a lumii, să aibă ceea ce n-au avut marile spirite germane: Goethe, Schiller, Thomas Mann ş.a. Ca să fiu drept pînă la capăt, saşii sînt la o distanţă cosmică de germanii clasici. În vacanţele de vară pe care le petreceam în oraşul mamei mele, Braşov, auzeam deseori o glumă aspră, rostită de românii simpli: „Saşii sînt ţiganii nemţilor“. Desigur, era o metaforă forţată, dar românii n-au găsit o altă comparaţie pentru a da peste nas trufiei săseşti. Nu-i mai puţin adevărat că fără edificiile realizate de saşi, încă din anii 1200 – catedrale, biserici, case, cetăţi etc. – Transilvania n-ar fi avut aceeaşi grandoare. N-or fi ei nemţi, sută la sută, dar au moştenit de la aceştia geniul constructor.

Ce ne facem, însă, cu acest Klaus Iohannis? El e din alt film, se mişcă precum un bivol scăpat în lanul de lucernă. Merge ţeapăn, cu gît de lup şi mîini lipite, milităreşte, de corp.

Are o privire rigidă şi împrăştiată, uitîndu-se (vorba românului) cu un ochi la slănină şi cu altul la făină. Printr-o demenţială şmecherie a stăpînilor americani, care îşi fac nevoile pe Masa Tăcerii româneşti, acest personaj mediocru şi corupt a fost urcat, cu picioarele, pe tronul lui Mihai Viteazul. E o batjocură istorică, pe care românii o vor ţine minte. Atunci cînd ceaţa diversiunii se va risipi şi toată lumea va pricepe ce s-a întîmplat, revolta va fi teribilă. Pînă atunci, oamenii cu capul pe umeri îl studiază pe acest zombi greoi şi la trup, şi la minte. Uitaţi-vă la faţa lui, puhavă şi şifonată după atîtea nopţi de poker. El are ceva din Frankenstein, zugrăvit de soţia lui Shelley. Adică e un produs artificial, făcut din bucăţi, care strică şi vatămă tot ce atinge. Au trecut aproape două luni de la acea duminică a orbeţilor, cînd scorul lui de 28% a fost dublat, cu neruşinare, de-a ajuns 56%. De cine? De Serviciile Secrete româneşti (SRI, SIE, STS), care sînt nişte jalnice marionete în mîinile Unchiului Sam. (Sincer să fiu, mai bine ne-ar conduce Florin Salam decît Unchiul Sam, măcar manelistul nu-şi bate joc de ţara asta). Au trecut aproape două luni, ziceam, şi Klaus Ciolannis n-a făcut nimic. Bătuta pe loc, în variantă săsească. Numai chefuri cu prietenii şi cu ţucălarii de ultimă oră. O vizită la Consiliul Superior al Magistraturii, unde n-a fost capabil să rostească, liber, o alocuţiune, ci a citit un text scris de alţii. Apoi strîngeri de mînă şi zîmbete superioare, de turist neamţ. Aşa-zisa echipă pe care încearcă să şi-o încropească e făcută din petice şi bazoane-n fund: nici un om de valoare, doar fripturişti şi traseişti. Cu o remarcă specială faţă de gunoiul social M.R. Ungureanu, care şi-a mai rupt gîtul o dată, la acea Moţiune de Cenzură, dar se vede treaba că îl mănîncă-n fund şi vrea s-o ia, din nou, pe cocoaşă.

Exact nemţoaică la copii îi lipsea României, pe vremurile astea de urgie! În rest, le aveam pe toate. În dezarmanta platitudine a acestui dulău cenuşiu, ochiul meu electronic a sesizat, totuşi, ceva: viclenia. Nemţălăul second-hand este şiret, perfid şi încăpăţînat. Amintiţi-vă cum şi-a justificat averea. Avere care este ca un aisberg: numai vîrful e la vedere, restul proprietăţilor fiind pe alte nume. Am crezut că după catastrofa băsistă, Dumnezeu Îşi va face milă de poporul ăsta amărît şi îi va da un şef cu scaun la cap. M-am înşelat, din păcate. Ispăşim păcate cu mult mai mari decît puteam bănui.

CORNELIU VADIM TUDOR

6 ianuarie 2015

COMENTARII DE LA CITITORI