Experienţa desprinderii sufletului de corp (1)

in A nu se citi noaptea

 

În aceste rînduri, vă vom prezenta cîteva expuneri ale unor spirite, care ne descriu principalele impresii trăite în momentul trecerii lor din lumea fizică în cea spirituală. Fenomenele exterioare, văzute de cei din jurul muribundului, aparţin lumii fizice, aşadar, ele nu ne pot da detalii despre senzaţiile resimţite de spirit în momentele cînd, trăgînd după el sufletul sau perispiritul, păşeşte pragul existenţei lumii fizice. Numai spiritele care au trecut prin această experienţă ne pot descrie impresiile şi ideile avute în momentul părăsirii trupului.

După relatările lor, vom putea reconstitui întreaga serie de fenomene ce au loc în momentul morţii fizice. Pentru a cunoaşte cît mai bine faptele care au loc în momentul cînd spiritul părăseşte corpul său fizic – pînă trece în deplină conştiinţă în lumea spirituală, unde îşi va petrece existenţa mult timp -, trebuie să luăm legătura cu Cerul, prin intermediul unui medium, dar numai într-un cerc de revelaţie condus de un ghid, de o mare lumină cerească. Fără să invocăm anumite spirite, acestea vor fi aduse de către ghidul cercului din rîndul rudelor, prietenilor, sau cunoştinţelor noastre şi ne vor descrie cum au trecut pragul morţii, ce au simţit, ce au văzut şi au auzit în jurul lor în acele momente şi cum se simt în sfera în care se află. Dacă aceste comunicări se vor potrivi, în părţile lor fundamentale, cu cele primite de alte mediumuri, în timpuri şi localităţi diferite, nu poate exista nici o îndoială că toate lucrurile văzute şi simţite de spiritele care se deztrupează sînt o realitate, care constituie un capitol din marea serie de fenomene desfăşurate în natură, din veşnicie.

Iată cum se exprimă eminentul profesor universitar Hyslop, din SUA, după ce a studiat ani întregi fenomenele spirituale şi mesajele primite de la spiritele care au părăsit lumea trupească. „Majoritatea oamenilor ridiculizează conceptul unei lumi spirituale. Dar aceşti domni, care dispreţuiesc cu atîta uşurinţă probleme de o covîrşitoare importanţă, nu se gîndesc că, procedînd astfel, dau impresia că ar cunoaşte toate fenomenele naturii. Cărţile literaturii revelate sînt deosebit de importante, pentru că ne ajută să ne facem o idee asupra lumii spirituale, oferindu-ne prilejul de a compara, între ele, detaliile conţinute în diferite comunicări. Or, din cele primite pînă acum, se constată că învăţămintele transmise de spiritele care ni se revelează prin mediumuri diferite concordă între ele. Este evident că, în asemenea împrejurări, o suprapunere de informaţii fundamentale şi repetate va avea o mare valoare pentru demonstrarea existenţei reale a lumii spirituale“. Într-o lucrare a sa, eminentul profesor universitar italian Bozzano descrie una din comunicările celor care au trecut pragul morţii. Iată un mic pasaj din expunerea făcută de judecătorul american Edmonds, intitulată „Letters and Tracts on Spiritualism“, referitoare la moartea bunului său prieten şi coleg, judecătorul Peckam, care a pierit într-un naufragiu. „Dacă aş fi putut să-mi aleg, în acel moment, modul deztrupării, desigur că l-aş fi adoptat pe acela impus de Legea destinului. Cu toate acestea, acum nu mă mai plîng de ceea ce mi s-a întîmplat, dată fiind natura minunată a noii mele existenţe. În momentul morţii, am revăzut, ca într-o panoramă, evenimentele întregii mele existenţe. Toate scenele, toate acţiunile efectuate în decursul vieţii trupeşti mi-au trecut prin faţa ochilor, ca şi cum ar fi fost gravate în mintea mea, în formule luminoase. Nici unul dintre amicii mei, din copilărie şi pînă la moarte, n-a lipsit la apel. În momentul cînd mă afundam în Mare, ţinîndu-mi soţia în braţe, au apărut în faţa mea părinţii mei, iar mama mi-a întins mîna şi m-a tras din apă, dînd dovadă de o energie pe care n-am înţeles-o decît abia acum. Nu-mi amintesc să fi suferit. Cînd m-am scufundat în apă, nu am încercat nici o senzaţie de frică, răceală, sau asfixiere. Nu-mi amintesc să fi auzit zgomotul valurilor, care se zdrobeau deasupra capului meu. M-am desprins de trup aproape fără să-mi dau seama şi, avînd soţia lîngă mine, am însoţit-o pe mama, venită pentru a mă primi şi a mă conduce. Primul sentiment penibil m-a cuprins cînd mi-a zburat gîndul la scumpul meu frate, dar mama a observat neliniştea mea şi mi-a spus: «Fratele tău nu va întîrzia să vină, şi el, aici». Din acel moment, orice sentiment dureros a dispărut din spiritul meu“. O expunere şi mai interesantă o găsim în cartea „Startling Fact in Modern Spiritualism“, scrisă de medicul american E. Wolfe. Comunicarea provenea de la spiritul unui soldat care a murit de tifos, într-un spital, în timpul războiului pentru abolirea sclaviei, dintre statele de Nord şi cele de Sud ale SUA. Fiind întrebat ce impresii a avut cînd a intrat în Lumea de dincolo, spiritul a răspuns. „M-am simţit ca şi cum m-aş deştepta din somn. Nu mă mai simţeam bolnav, lucru de care mă miram grozav. Aveam o vagă bănuială că s-a întîmplat ceva ciudat cu mine, dar nu puteam să-mi dau seama ce anume. Îmi vedeam trupul întins pe pat şi-mi ziceam: «Ce fenomen ciudat!». Am privit în jurul meu, şi mare mi-a fost mirarea cînd i-am văzut pe cei 3 camarazi ai mei ucişi în tranşeele din faţa Wickburg-ului, camarazi pe care eu însumi îi îngropasem.

– Ce ai simţit apoi?

– Am avut o senzaţie asemănătoare cu aceea cînd te cuprinde somnul, cînd gîndurile se pierd, încetul cu încetul. Dar, pînă la această întunecare, gîndul meu lucra întruna. Mi-am amintit, deodată, de toate evenimentele din viaţa mea, de tot ceea ce am văzut şi auzit, de tot ceea ce am făcut, spus şi gîndit. Îmi veneau în minte şi jocurile, şi glumele din copilărie, le-am gustat ca şi atunci cînd s-au produs.

– Povesteşte-ne primele tale impresii de cînd ai sosit în lumea spirituală.

– Vă spun că din momentul deztrupării mele pînă în momentul cînd mi-am făcut intrarea în lumea spiritelor, cei 3 camarazi nu m-au părăsit. Aici aveam bunici, fraţi, surori, care, cu toate acestea, n-au venit să mă primească. După deztrupare, mi se părea că umblu pe pămînt solid şi am văzut o femeie bătrînă, care mi s-a adresat: «Jim, iată-te! Ai venit la noi!». Am privit-o cu atenţie şi, deodată, am strigat: «O, mamă-mare, tu eşti?». «Eu sînt, dragul meu Jim. Vino cu mine». Ea m-a condus departe de acel loc, la locuinţa ei. Odată ajunşi acolo, mi-a spus că trebuie să mă odihnesc şi să dorm. M-am culcat şi am dormit mult timp.

– Locuinţa de care îmi vorbeşti are aspectul unei case de pe Pămînt?

– Desigur, în lumea spiritelor poţi să creezi, cu puterea gîndului, orice doreşti“.

Un alt caz, de data aceasta din lucrarea intitulată „The Morrow of Death by Amicus“, se referă la spiritul preotului N.A. Stockwell, care comunică prin mediumul Ernest H. Peekam şi care are următoarele idei referitoare la moartea sa fizică. „Atunci cînd eram în lumea terestră, nu mi-am putut face nici o idee despre existenţa omului dincolo de mormînt. Aveam asupra acestui subiect idei confuze şi nesigure, care se învîrteau mereu în jurul concepţiilor obişnuite. Pe timpul meu nu se cunoştea nimic despre posibilitatea comunicării cu spiritele. Nu rămînea decît să faci teorie şi să ai credinţă în Dumnezeu. Credinţa o aveam. În aceste condiţii, e inutil să mai spun că, atunci cînd mi-am dat seama că sînt în lumea spiritelor, am rămas profund mirat în faţa realităţii. Am fost primit, întărit şi ajutat de persoane cunoscute pe Pămînt şi care mă precedaseră în marea călătorie. Primii mei paşi în lumea cerească au fost supravegheaţi de ghidul meu. Dar ceea ce constituia, pentru mine, suprema bucurie, în acel moment a fost întîlnirea cu scumpa mea soţie, care îmi acorda toată atenţia. Pot afirma că prima mea amintire din lumea spirituală a fost proba că iubirea soţiei mele nu slăbise prin trecerea ei în veşnicie. Moartea nu poate suprima afecţiunea, nici nu poate împiedica întîlnirea a două spirite care s-au iubit pe Pămînt. Una din primele descoperiri în această nouă lume a fost aceea de a mă regăsi pe mine însumi. Adevărata mea personalitate se desfăşura înaintea mea, cu toată cruzimea culorilor, şi această descoperire nu era prea măgulitoare pentru fiinţa mea. Procesul morţii fizice – ca şi cel al renaşterii, în lumea spirituală – este foarte interesant. În mod normal, de îndată ce încetează funcţiile trupului – proces care poate dura un timp foarte lung -, suferinţele fizice şi mîhnirea sufletului încetează şi ele, încetul cu încetul, trecîndu-se la starea de inconştienţă absolută. Dar pragul morţii odată trecut, vine o dezlegare sublimă: spiritul renaşte la o nouă existenţă. Duhul, la început, nu bagă de seamă că a dezbrăcat trupul, dar, dacă se întîmplă să observe prea devreme acest lucru, el este foarte tulburat, mai ales cînd moartea a rupt legăturile afective

puternice. În lumea spirituală, nimeni nu e părăsit. Toate spiritele, fără excepţie, cînd ies din criza morţii, sînt primite de conducători experimentaţi, pentru a-i întări, consola şi asista. Ei vor intra în noua existenţă după cum cer condiţiile lor morale, intelectuale şi spirituale. Mediul care îi va primi va fi determinat de gradul lor de spiritualitate. Dincolo de moarte ne aşteaptă, pe fiecare, o situaţie pregătită de noi pe Pămînt. Nu poţi să te duci în alt loc decît în sfera de care aparţii. Calificările noastre spirituale ne fac să gravităm, cu o precizie de neînfrînt, către condiţiile de existenţă corespunzătoare meritelor şi lipsurilor noastre. Marea lege a afinităţii reglează acest proces inexorabil. Omul merge, după moartea sa, în locul de el pregătit prin traiul său pe Pămînt. Acolo, el se adună cu semenii săi, gravitînd în sînul acelor legiuni spirituale, în mijlocul cărora se va simţi foarte bine“. O altă mărturie este cea a unei doamne, care ne-a împărtăşit ideile şi impresiile ei din timpul vieţii trupeşti. Ea nu prea frecventa biserica, dar, văzînd, citind şi auzind despre fenomenele şi manifestările spiritului, a devenit credincioasă. Trecînd Dincolo, prin actul morţii fizice, ea a comunicat cu prietena sa, doamna Dufey, care era medium: „Ştiam că am să mor şi, totuşi, nu-mi era teamă de această plecare. Ameninţările bisericii pierduseră de mult orice putere asupra mea. Mă simţeam gata să înfrîng criza morţii cu o seninătate filozofică. Mi-am propus chiar să urmăresc, cu interesul unui cercetător, apropierea domoală a marelui ceas. Nu voiam să pierd această supremă ocazie de a cîştiga cunoştinţe psihologice, care scapă cercetătorilor ştiinţifici. Am rămas, deci, liniştită în faţa progresiei lente a agoniei mele, sperînd să pot comunica, mai tîrziu, observaţiile mele. Am făcut, astfel, un serviciu umanităţii, risipind teama produsă de ora fatală asupra omului. Mi se părea că înot în afara trupului meu, într-un mediu necunoscut. Nu vedeam nimic din ceea ce credeam că se va produce în timpul crizei morţii. Citisem descrieri interesante, referitoare la un fel de «epilog al morţii», în virtutea căreia evenimentele vieţii se derulează în conştiinţa muribundului. Eu nu am avut nimic din toate acestea. Chiar dacă nu am fost o femeie prea drăgăstoasă, un singur gînd, un singur sentiment dominau atunci conştiinţa mea, şi anume iubirea purtată persoanelor dragi pe care le părăseam. Mă sileam ca raţiunea să-mi stăpînească toate impulsurile, toate emoţiile. Atenţia îndreptată asupra actului morţii mele fizice a sfîrşit prin a mă obosi, şi, treptat, o somnolenţă m-a năpădit. Era atît de dulce şi odihnitoare, încît, în cursul acelei perioade de semiconştienţă, care a precedat starea de inconştienţă totală, reflectam asupra faptului că am mai încercat o senzaţie asemănătoare de două ori în viaţa mea pămîntească. M-am deşteptat, marcată de un sentiment de ciudă, cum se întîmplă atunci cînd îţi dai seama că ai dormit mai mult. Peste puţin timp, această deşteptare mi s-a părut şi mai dulce decît perioada care precedase somnul. Mă simţeam bine, ceea ce îmi demonstra că nu eram pe punctul de a muri. Deodată, am auzit, în camera vecină, cîteva persoane vorbind cu jumătate de voce. Ascultîndu-le prin uşa întredeschisă, nu prea înţelegeam sensul conversaţiei lor, dar, concentrîndu-mi atenţia, am putut să prind înţelesul cuvintelor lor. Iată discuţia dintre ele: «Fără îndoială, era o excentrică». Cealaltă persoană a răspuns: «O, da, şi, în plus, era o încăpăţînată». Prima reluă: «De-aia a fost lovită mereu de atîtea nenorociri». Apoi, a urmat o discuţie despre cîteva incidente din viaţa mea. Eram surprinsă, vorbeau despre mine întrebuinţînd verbul la trecut. Ce însemna asta? Mă credeau moartă? Mi-a venit ideea că poate doar se prefac, că mă consideră moartă, numai să aud conversaţia lor. De aceea, am hotărît să o chem pe una dintre ele, să vadă că n-am murit şi că acum mă simt mai bine ca oricînd. Dar ele nu au luat în seamă chemarea mea şi au continuat discuţia. Le-am strigat din nou, cu o voce şi mai tare, dar degeaba. Atunci m-am decis să întrerup bîrfa lor şi am mers eu la ele. Însă am fost uimită de ceea ce vedeam. Cine era manechinul aşezat în patul meu, cu faţa palidă, ca un cadavru? L-am examinat şi am văzut că avea braţele încrucişate pe piept şi picioarele întinse şi ţepene. Un cearşaf alb îl acoperea. Dar, lucru ciudat, îl puteam vedea şi prin această pînză, recunoscînd în acel manechin trăsăturile mele. «Dumnezeul meu! Înseamnă că am murit!». În acel moment, o puternică senzaţie m-a copleşit, pătrunzîndu-mi pînă în adîncul sufletului. Tot trecutul meu mi-a apărut în faţa ochilor şi a năvălit ca un val în conştiinţa mea. Tot ce-am învăţat, tot ce-am sperat cu privire la marea trecere şi la existenţa spirituală se prezenta spiritului meu cu o claritate de nedescris. Era un moment solemn şi înfricoşător, dar groaza s-a risipit repede, iar solemnitatea grandioasă a acestui eveniment a rămas singură. Trebuia să mă resemnez şi să ascult tot ce spuneau despre mine acele femei bîrfitoare, fără să le pot reduce la tăcere. Astfel, era pentru prima oară cînd trebuia să mă văd în lumina în care mă vedeau alţii. Cele spuse erau, pentru mine, ca o oglindă convexă, aşezată în faţa vederii mele spirituale, în care defectele caracterului meu păreau exagerate şi deformate prin convexitatea sticlei reflectoare. Astfel, prima lecţie spirituală îmi era dată chiar de amicele mele. Odată satisfăcute, cele două femei s-au ridicat pentru a veni să contemple, pentru ultima dată, trăsăturile amicei lor decedate, al cărei caracter l-au disecat cu atîta cruzime. Trei entităţi contemplam acest cadavru, cu toate că a treia nu era văzută de celelalte două. Priveam aspectul feţei mele, distrusă de suferinţă, şi, în timp ce am încercat să îndepărtez, cu mîna mea invizibilă, de pe frunte, cîteva şuviţe albe de păr, o milă negrăită mi-a copleşit sufletul, gîndindu-mă la soarta acestui trup bătrîn, de care mă vedeam separată, acum, pentru totdeauna. Eram moartă. Ce senzaţie stranie, să te ştii mort şi, totuşi, să te simţi plin de viaţă! Cît de neştiutori sînt pămîntenii! Cum nu ştiu ei că, murind, eşti animat de o viaţă nouă, extraordinară! Probabil că murisem de vreo 24 de ore. Adormisem în lumea pămîntenilor şi m-am deşteptat în lumea spiritelor. Numai în acel moment mi-am dat seama că sînt în lumea spaţiilor cereşti. Dar unde sînt spiritele atîtor persoane scumpe, care au trecut, înaintea mea, frontiera morţii? Mă aşteptam să le văd ieşindu-mi înainte şi urîndu-mi bun sosit în lumea cerească, pentru a-mi servi de consilieri şi ghizi. Izolarea în care mă aflam nu mă înfricoşa, însă am încercat un penibil sentiment de decepţie. Această stare n-a durat decît un moment, pentru că, reflectînd asupra acestor idei, a şi dispărut camera unde mă aflam. Cum… nu ştiu, dar m-am trezit în mijlocul unei cîmpii întinse. Frumuseţea peisajului era de nedescris. Peisajele de pe Pămînt sînt frumoase, dar cele cereşti sînt minunate. Mergeam, şi mi s-a întîmplat un lucru ciudat: picioarele mele nu atingeau «pămîntul», alunecam peste el, ca într-un vis. Dar unde erau cei pe care îi iubisem? Unde erau amicii de care eram atît de legată pe Pămînt şi care au venit aici înaintea mea? Pentru ce această izolare în noua mea existenţă? Nu-mi amintesc să fi rostit aceste gînduri, dar, ca şi cum m-ar fi auzit cineva, am văzut înaintea mea 2 tineri, a căror frumuseţe întrecea tot ce spiritul uman poate să-şi imagineze. Cu mulţi ani în urmă, puneam în mormînt, unul după altul, cu lacrimi de durere şi disperare, 2 copii mici, pe care îi adoram. Adesea, plîngînd la mormîntul lor, întindeam braţele spre ei, ca şi cum aş fi vrut să-i recîştig din ghiarele morţii, care mi-i răpise. «O, dragii mei copii, cît v-am dorit!». Cînd au apărut acei tineri, fulgerător, din instinct, am simţit că sînt copiii mei, deveniţi acum adulţi. N-am mai ezitat şi am întins braţele, ca şi altădată, pe Pămînt, dar de data aceasta i-am strîns cu adevărat la pieptul meu! «O, scumpii mei copii, v-am regăsit, în sfîrşit, şi acum sînteţi ai mei pentru totdeauna!»“. Acest spirit şi-a revăzut, mai apoi, părinţii, prietenii şi pe spiritul său ghid. Revista britanică „Light“ publica, în anul 1922, în cîteva numere consecutive, comunicările transcendentale primite de doamna Hope Hunter – femeie simplă şi necunoscătoare a doctrinei revelate – de la fratele ei mai tînăr, care murise pe cîmpul de luptă, în Franţa. Aflînd de moartea fratelui său, se trezi în ea dorinţa de a afla cîte ceva despre el. În acest scop, a mers la o prietenă care deţinea o planşetă cu literele alfabetului şi, încercînd să ia legătura cu fratele ei, a descoperit că primeşte silabe, cuvinte, fraze, în concluzie, se făcea simţită prezenţa unei entităţi, care se străduia să comunice cu ea. În scurt timp, spiritul i-a recomandat să părăsească planşeta şi să scrie. Ceea ce a şi făcut, devenind, astfel, un medium scriitor automat. Ulterior, ea i-a scris directorului publicaţiei: „Nu am avut ocazia să mă instruiesc. La vîrsta de 14 ani, după moartea tatălui meu, am renunţat la şcoală. Ca atare, nu pot să compun un text. Nu ştiam şi nu ştiu nimic despre experienţele spiritualiste. Însă, spiritele care îmi comunică mă îndeamnă să prezint mesajele primite unei persoane competente în această privinţă“.

(va urma)

SCARLAT DEMETRESCU

COMENTARII DE LA CITITORI