Experienţa desprinderii sufletului de corp (6)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

,,În mintea mea se contura amintirea tuturor persoanelor cunoscute. Feţe, feţe şi iar feţe. Erau persoane cunoscute doar de cîteva zile, sau cu mult timp în urmă. Mă gîndeam la veselii mei confraţi, la persoanele care îmi cereau ajutor, la cele aparţinînd altei clase, venind la mine pentru nevoile lor. Am văzut şi faţa ta în dreptul Mariei, al lui Albert, al Adei, al mătuşii Tesie, al lui Schenk şi al Muziei. Apoi mi-au venit în gînd amintiri în legătură cu tata şi cu mama. Mi-am revăzut copilăria, şcoala, am revăzut frumoasa mea Italie, primul meu voiaj în America, totul. Acest flux de amintiri mi-a adormit suferinţele. Evenimentele cele mai neînsemnate, cele mai ridicole ale existenţei mele erau vii în mintea mea. Plăceri, nebunii, dureri, tot ceea ce făcusem în cursul vieţii mele soseau nechemat, nu ştiu de unde, pentru a face act de prezenţă. Toate acestea au sfîrşit prin a mă ameţi, după care mi-am pierdut cunoştinţa. Cînd mi-am revenit, operaţia chirurgicală se terminase. Toată lumea îmi surîdea şi mă încuraja. Trebuia să stau absolut liniştit, cu toate că aveam multe de întrebat. Deşi mă simţeam destul de tare, în ultimele zile ale vieţii aveam un sentiment inexplicabil de frică. Am crezut că, dacă mă ridicam şi mă ocupam de problemele neglijate, aş fi putut înlătura această frică misterioasă. Însă nu mi se permitea să mă mişc. Scrisoarea primită de la tine m-a încurajat. Aveam chiar o intuiţie ciudată, că în curînd te voi revedea şi că, dintr-un moment în altul, te voi vedea intrînd în camera mea. Ghidul meu spiritual de moment, doamna H. Blavatski, mi-a explicat faptul că această senzaţie însemna că eu însumi voi veni să te văd. Mai tîrziu, am fost cuprins de o mare greutate în respiraţie. În acel moment am înţeles că sfîrşitul mi se apropie. Ora extremă mă prindea prea repede. Nu cred, scumpa mea Nataşa, să mă fi cuprins frica de moarte, dar tremuram de necunoscut. Tu ştii că întotdeauna am fost neliniştit în faţa nesiguranţei unei situaţii. Atunci, draga mea Nataşa, am început să înţeleg că o schimbare s-a produs în fiinţa mea. Îmi părea că se desprinde ceva din mine. Simţeam un fel de tragere, ca şi cum ceva din trupul meu era smuls, iar paralel cu această senzaţie mi-a apărut tot cortegiul funerar: prohodirea, incinerarea, sau înmormîntarea – lucruri care îmi produceau oroare. Preotul a fost ca o rază de lumină în întuneric. M-am spovedit, cu tot sentimentul de frică ce îmi provoca faţada unei catedrale ce defila pe dinaintea ochilor mei. Mi s-a dat împărtăşania. La terminarea ceremoniei, mă simţeam deja departe de mediul terestru. Situaţia mea mentală se modificase. Biserica mă ţinea ca o mînă prietenă. Nu mai eram singur, nu-mi mai era frică. N-aş putea spune cît timp a durat această stare, în fine, am deschis ochii ca după trezirea dintr-un greu şi adînc somn, avînd, în acelaşi timp, sentimentul că sînt luat repede în sus. Eram cufundat într-o splendidă lumină albastră şi i-am văzut venind în întîmpinarea mea pe Black Feather, pe Jenny şi pe mama mea. Totuşi, eram viu. Acestea sînt, draga mea Nataşa, primele mele impresii de cînd am trecut pragul morţii”. Într-o altă comunicare, Rudolph Valentino şi-a continuat povestea. „Era în ziua cînd trupul mi-a fost transportat la locaşul său cel din urmă. Se vedea deja o slăbire a interesului publicului faţă de persoana mea. Dar, după ce trupul mi-a fost depus în mormînt şi jurnalele au încetat să se mai ocupe de mine, am încercat un sentiment de singurătate nemîngîiată. Mă revoltam împotriva destinului, care m-a smuls din apogeul gloriei mele. Mi se părea că arta nu mai poate exista de aici încolo fără mine. Acum rîd de mine, de naivitatea de a crede că dispariţia lui Valentino ar produce un doliu ireparabil pentru artă. Eram în mediul terestru, mă plimbam pe Broadway. Această stradă îmi părea atît de reală şi mă simţeam atît de viu, încît uitasem starea în care mă aflam. Însă nimeni nu-mi acorda atenţie. Îi vedeam atît de reali pe oameni, încît nu puteam să desluşesc marea schimbare produsă în mine. Mă plictiseam de atîta plimbare printre trecătorii grăbiţi, care păreau toţi hotărîţi să mă îmbrîncească. La un moment dat, am dat nas în nas cu o femeie. Ea s-a îngălbenit şi s-a lipit de domnul care o însoţea, strigînd în acelaşi timp: «Dumnezeul meu, de unde a venit suflarea aceasta atît de îngheţată pe care am simţit-o?». Această exclamare m-a înfuriat. Aşadar, moartea m-a schimbat într-o suflare glacială? M-am îndreptat către cîţiva actori de teatru care se găseau în colţul Străzii 47, aproape de instituţia de cultură. Luîndu-l pe unul dintre ei de braţ, i-am strigat: «Sînt Rudolf Valentino!». Dar omul meu n-a auzit şi n-a simţit nimic. El a continuat să discute şi să rîdă cu celălalt. Nu-ţi pot spune ce resentiment m-a cuprins atunci. Aş fi plîns de durere şi de ciudă. Dar orice revoltă era de prisos. Deodată, mi-am amintit de tine, de scrisoarea pe care mi-ai trimis-o cînd eram grav bolnav, ca şi de telegrama Muziei şi a unchiului Dick. Pe cînd mă gîndeam, m-am simţit atins de braţ. M-am întors, iar lîngă mine am văzut o femeie cu forme matronale, cu ochi inteligenţi şi generoşi. Nu voi uita niciodată vocea aceea dulce şi încurajatoare, care, cu o hotărîre impetuoasă, mi-a spus: «Condamnare la flăcările infernului ţi-a prezis biserica. Vino cu mine! Nimic nu e adevărat din ceea ce ţi s-a infiltrat în spirit de către reprezentanţii confesiunii creştine. Sînt nişte sărmani orbi. Tu ai nevoie, în acest moment, de un ghid. Iată-mă! Am fost în viaţa terestră H.P. Blavatski», după care m-a luat cu ea. Mi-am pierdut cunoştinţa, apoi m-am trezit în salonul unchiului Dick. Era noapte. Scările vilei erau luminate. Ghidul meu stătea pe prag şi mi-a făcut semn să avansez. Am trecut împreună prin mai multe odăi cunoscute şi am ajuns în camera Muziei. Tu erai cu ea. În faţa voastră era Georges Wehner, dormind adînc într-un fotoliu. Doamna Blavatski mi s-a adresat: «Acum poţi vorbi cu ai tăi». Astfel am început să comunic cu tine”.

Sfîrşit

SCARLAT DEMETRESCU

COMENTARII DE LA CITITORI