Fals tratat de divorţare

in Polemici, controverse

De la bun început, două precizări. Prima: pentru a putea ajunge la divorţ, este obligatoriu ca, mai întîi, să te căsătoreşti. Apoi, nu-ţi mai stă nimeni şi nimic în cale! Dar dacă nu zici Da în faţa ofiţerului Stării Civile, n-ai nici o şansă să urli în faţa Instanţei, Gata, nu mai suport! A doua: nu pentru toate cuplurile despărţirea reprezintă un motiv de stress, cum greşit susţin psihologii. Uneori, trăirile oamenilor, nemaivorbind de… averile lor, devin mai dependente de divorţuri decît madam Nuţi de poşete scumpe – vezi Ştefan cel Mare, Prigoană cel Pliciuitor, Tăriceanu Inimă Zburdalnică, Borcea Rade Tot, Gigi Pinalty, Copos Sfîrşitu’ Lumii sau Bogdan Olteanu-Milion.
Nu strică să facem un scurt istoric al divorţurilor: respectiva noţiune juridică este menţionată pentru prima dată în Codul lui Hammurabi, cea mai veche colecţie de legi a lumii, datînd de pe la 1772 î.Chr. Conform acestui cod, bărbatul căpăta imediat dreptul să divorţeze, dacă femeia lui ieşea din casă fără broboadă pe cap, ori îl persifla în prezenţa altei persoane. În Roma antică, bărbatul brunet, cu ochi ca smoala, putea cere divorţul şi pentru un fleac de motiv, bunăoară copii blonzi, cu ochi albaştri (?!), dar şi pentru că femeia a făcut còpii după cheile casei.
Odată decăzut Imperiul Roman, instituţia divorţului a intrat în declin, sub presiunea Bisericii Catolice. O schimbare bruscă a intervenit pe la 1550, cînd regele Angliei, Henric al VIII-lea, s-a despărţit în fapt de catolica ferventă Catherine de Aragon. Întrucît Papa nu i-a acordat divorţul, năbădăiosul Henric a rupt-o cu Roma, declarîndu-se şef suprem al Bisericii Angliei, devenită astfel un fel de hibrid între catolicism şi protestantism. Apropo: Henric i-a bătut în play-off-ul căsniciilor şi pe Prigoană şi pe Tăriceanu, avînd la activ 6 case… ăăă, neveste, vreau să spun!
Motivele divorţului pot fi total diferite, cel mai des fiind invocată nepotrivirea de caracter. Asta, bineînţeles, acolo unde, printre bunurile comune, figurează şi niţel caracter. Alteori, nepotrivirea ţine mai mult de anatomie. E de notorietate primul divorţ, pronunţat tot în Anglia, dintre doi soţi homosexuali. Rodul dragostei lor cu năbădăi, un băieţel de 5 anişori, s-a nimerit să facă duş cu taică-su. Fiind la vîrsta întrebărilor, nu şi-a ascuns mirarea: Tati, de ce tu o ai atît de mare, iar eu atît de mică?! Răspuns: Eu ca eu, dar s-o vezi pe maică-ta! Aşadar, disproporţia fiind nepermis de… Ce s-o mai lungesc, doamna avea tot dreptul să fie nemulţumită direct proporţional!
O altă cauză, susţin sociologii, o constituie ambiţia neostoită a soţiei de a avea un soţ şef. Păi, ce, numai Piscupeasca, Zgoneasca şi Antoneasca?!… Dar, ca să reuşeşti ascensiunea pe vîrfu’ Omu, degeaba te închini la Crucea de pe Caraiman, dacă nu munceşti din greu la serviciu. Că nu toţi sînt nepoţii lu’ Ţepelea-Pepelea, cum naiba-l chema pe netotul ăla… pardon, nepotul ăla, să ajungă, peste noapte, din ingineraş şomer, ditamai directorul la TVR! Sau, şi mai şi, consul, deci cu nevastă consulă, în Franţa! Pe de altă parte, dacă munceşti din greu 8 ore la serviciu şi, în sfîrşit!, ajungi şef, va trebui după aia să pui osul la treabă 12-14 ore pe zi. Moment în care vei constata, cu tristeţe în suflet şi-n alte organe vitale, că ai crescut în funcţie la birou, dar ai dat în disfuncţie acasă. Şi-aşa-i rău, nici aşa nu-i bine… Dacă nu ajungi şef, dincolo de frustrările nevestei, intervine neiertătoarea problemă a salariului. Că ştiţi cum devine cazul cu necazul: banii de la buget ajung întotdeauna pentru salariile nesimţite, dar se isprăvesc taman cînd vine vorba de salariile abia simţite.
După cum ne-a luminat marxismul (ehee, pe vremea cînd kilowatt-ul era ieftin!…), se ştie că nu doar relaţiile de producţie îmbracă forme diferite – de la ţară la ţară, de la cultură la cultură, de la etnie la etnie -, ci şi relaţiile distructiv-matrimoniale. În această idee conturîndu-se cîteva curente.
Divorţul în stil italian: ca să nu dezvolt inutil subiectul, poate vă amintiţi celebrul film cu Marcello Mastroiani în rolul soţului, care, sastisit de nevasta cam slută şi cam îmbătrînită, doreşte să-şi refacă viaţa cu o tînără verişoară (verişoara fiind Ştefania Sandrelli, jur că şi eu aş fi făcut, vorba cuiva, identic şi la fel!). Catolicismul interzicîndu-i însă divorţul, singura posibilitate ar fi fost să-i însceneze consoartei un flagrante delicto de adulter. Dar cu cine naiba să-şi cupleze nasoala, în pricăjitul ăla de tîrg sicilian? În nici un caz cu contratenorul bisericii locale. Cu un cezarouatu?! Nu
l-ar fi crezut nimeni… Dar nu vă mai povestesc tot filmul – căutaţi-l pe goagăl, că merită efortul!
Divorţul în stil eschimos: la vînătorii de foci nu există ideea de adulter nici cît există la noi speranţa că va fi stîrpită corupţia. Asta, în condiţiile în care la puşcărie intră doar fraierii, iar bani şmangliţi sînt recuperaţi, vorba lui Creangă, cam cît păr în barba spînului. Sau, poftim, în chelia lui Bodu-TVA! Că, altfel, dacă băieţii şi fetele deştepte (chiar dacă, sanchi, au divorţat, şi habar nu mai au unii de banii celuilalt) n-ar face pîrnaie în vilă, ci pîrnaie adevărată, cu şobolanii la nas, cu sutiene confiscate, de unde ar mai ieşi doar cînd ar scoate şi dumnealor mormanele de sub tejghea, ia să vedeţi cum s-ar face lumină-n sat cît ai zice Jilava! Sau, în funcţie de gen-număr-caz, Tîrgşor.
Eschimosul, deci, poate cere despărţirea de eschimoasă doar dacă aceasta nu a acceptat „să rîdă“ cu oaspetele de o noapte al casei. Mă rog, al iglu-ului… Nu mă credeţi? Căutaţi pe Internet şi filmul „Umbre albe“, cu Anthony Quinn & Yoko Tani. Cum însă refuzuri din astea nu prea se întîmplă mai la deal de Cercul Polar, nu prea există nici divorţuri prin acele părţi ale lumii. Hoo, nu daţi năvală, că, de cînd cu topirea gheţarilor, s-or mai fi schimbat şi obiceiurilii eschimoase!…
Divorţul în stil rusesc: statisticile arată că, din pricina consumului ridicat de Stalinskaia, Krepskaia, Ţarskaia şi alte tăriciuni, pe 40 la sută dintre rusnaci îi loveşte moliciunea înainte de a fi împlinit 40 de ani. Drept care, de cum adoarme buştean consumatorul fruntaş, nevestuicile îşi trag pîslarii pe copănele, tulind-o spre încă viguroşii satului. Tulind-o nu oricum, ci în trap săltat, topind nămeţii pe o rază de 3 metri în jurul lor,
de-atîta fierbinţeală ce le ţîşneşte pe sub pufoaică!
Divorţul în stil arăbesc: o nevastă a intentat divorţ fiindcă, după 30 de ani de căsnicie, soţul a dorit să-i vadă chipul! Atenţie, nu pe stradă, nici în piaţa publică, ci în casă! Cum însă în localitatea lor din Arabia Saudită, Khamis Mushayt pe numele ei, aşa ceva era interzis cu desăvîrşire, cererea femeii a fost aprobată de la prima înfăţişare!
Divorţul fără vină: Este o invenţie mai nouă, din 1970, lansată în cîteva state americane.
Dar să-i lăsăm pe alţii, aruncînd o privire în ograda noastră. Topîrceanu ne avertizează că la poalele Carpaţilor, ca şi la revoluţie, în materie de divorţ lucrurile sînt incomparabil mai îmbîrligate decît în alte ţări. Îmbîrligate şi pentru cei implicaţi în divorţ, nemaivorbind pentru judecător:
Mişu Şt. Popescu vrea să divorţeze,/Lung prilej de bîrfe şi de ipoteze!./Unii spun că Mişu singur e de vină,/Că la ei în casă n-a fost zi senină… /Alţii spun că, totuşi, nu-i de vină el,/Că, din contră, Mişu e un soţ model./Însă ea, Popeasca, este o ingrată./C-ar fi stat
şi-acuma tot nemăritată,/Dacă, din păcate, nu s-ar fi găsit/ Un neghiob ca Mişu, un îmbrobodit…
După cum veţi constata, şi la noi motivele, ca şi soluţiile, diferă de la comunitate la comunitate:
Divorţul în stil moldav: bărbat adevărat, Ştefan cel Mare a rezolvat problema cu ciuperci.
Divorţ în stil oltenesc: Marin: Domnule preşedinte, cu tot respectul, vă rog să mă înţelegeţi, din moment ce nu-mi mai vine s-o sărut pe nevastă-mea, nici căsnicia noastră nu poate continua! Judecătorul: Şi de ce, mă rog, nu-ţi mai vine s-o mai săruţi? Marin: Fiindcă nu vrea, în ruptul capului, să se spele pe dinţi! Judecătorul: Dar măcar ai întrebat-o pe doamna de ce refuză să se spele pe dinţi? Marin: Bineînţeles că am întrebat-o. Zice că nu-i încape săpunul de rufe în gură!
Divorţ în stil ardelean: Maria: Apăi, domnu’ judecător, deşi ne-am luat de 5 ani, pînă acuma nimica-nimicuţa! Sînt tot fată mare, cum m-o luat de la mama! Judecătorul: Lasă-mă, mîndruţo, că nu-mi cred urechilor! În 5 ani, chiar nimic?! Ioane, nu vrei sau nu poţi? Ion: Apăi, domnu’ judecător, vă jur cu mîna pe Biblie că eu şi vreau, şi pot. Da’ nu-nţeleg de ce atîta grabă?
Divorţ în stil gipsy: Piranda: Haoleo, dom’ judicător, scăpaţi-mă dă nebunu’ ăsta, că noapte dă noapte vrea să-mi facă săx d-ăla anormalu’, în urechi! Ganciu: Minţeşte, dom’ judicător! Eu vreau săx d-ăla normalu’, adîcă în gură. Da’ dacă ea-ntoarce capu’ ca proasta, io ce să-i fac?! Să-mi plătească daune, că, să moară ce-am mai scump, m-am zgîriat nasol în cerceii ei!
Dar ALDE astea funcţionează numai la noi, oamenii din popor. La băieţii şi fetele deştepte, de care aminteam niţel mai sus, lucrurile se schimbă radical din 81. De fapt, din 81.000.000. Fiindcă, pe lîngă divorţul în sine, intervine problema problemelor – partajul pe ditamai averea. Cu alte cuvinte…
Divorţul pe stil nou. Ea: Dacă vrei să rămîn o doamnă, şi să nu zic nimic la DNA despre conturile tale din Seychelles, îmi laşi vila din Panama, palatul de la Snagov, valuta de sub coteţul cîinelui şi cele 36 de arme de vînătoare. El: Fă, nesătulo, cînd te-am luat, toată zestrea ta era un dinte de aur, şi-acu’ ai un morman de pretenţii? Ea: Nu mă şucări, că dau pe goarnă şi ce-ai îngropat în pădurea aia, ştii tu…! El: Mucles, fă, că ne-au băgat ăştia microfoane şi-n… şi-n pereţi! Gata, m-ai convins, îţi las ţie tot! Eu o să iau doar amărîtele alea de tablouri – un Picasso, un Van Gogh şi-un Gaugain. Ea: Dacă-mi laşi carpeta cu Răpirea din Serai, mie nu-mi trebuie tablouri. Dar cum rămîne cu copiii? El: Aoleu, uitasem de ei! Cîţi copii ziceai că am făcut cu tine?…

SORIN SATMARI

COMENTARII DE LA CITITORI